Agresivitatea

educatie

Într-o bună zi, părinţii unui copil în vârstă de 2 ani descoperă că micuţul lor simpatic muşcă, loveşte, trage de păr, dă palme şi că acesta nu este un comportament ocazional. De ce acţionează copilul în acest fel?
Atunci când copilul stă mai mult timp împreună cu alţi copii, divergenţele şi certurile  sunt inevitabile. Această situaţie face parte din „integrarea socială” a fiinţei umane în vârstă de doi ani, iar părinţii, atunci când se aşteaptă mai puţin, se trezesc în faţa unui copil furios, nervos sau se poate întâmpla ca propriul lor copil să devină victima altor copii.
Ce este de făcut? Trebuie să răspundem prompt la această atitudine, sau să aşteptăm(şi să sperăm) că furia va trece de la sine? În primul rând trebuie să îi înţelegem motivele. Fiecare dintre noi suntem prinşi zilnic între probleme noi şi trebuie să ştim să ne stăpânim.
Stăpânirea de sine este strâns legată de agresivitate.
Pentru a fi acceptat, comportamentul trebuie modificat: comunicare în loc de palme; raţionamentul trebuie să înlocuiască muşcăturile. Dar arta de a încerca o conciliere nu este simplă nici măcar pentru noi adulţii; dacă îi întrebăm pe părinţii noştri cum ne comportam când aveam vârsta de 3 ani, ne vom simţi mult mai bine. Copilul mic nu este încă în măsură să îşi exprime dorinţele, nevoile, dezamăgirile şi, în consecinţă, se manifestă în modul său propriu. Părinţii trebuie să îl ajute să îşi canalizeze energia şi furia.
Agresivitatea este în acelaşi timp şi o funcţie pozitivă. Ne permite să ne concretizăm munca, să ne asumăm responsabilităţi noi, să clarificăm situaţii. Trebuie să îl ajuţi pe copil cu răbdare spre această direcţie.
Consecinţele agresivităţii. Atunci când copilul, din cauza comportamentului său, este dat la o parte de alţi copii şi de adulţi, este momentul să căutăm o soluţie. Este tot atât de rău atunci când mama şi tatăl nu ştiu cum să se mai prezinte în faţa altor persoane cu propriul copil!
Cea mai bună soluţie este să îi staţi în preajmă şi să îl ţineţi în braţe atunci când îl cuprinde furia.
Vorbiţi-i! Nu negaţi sentimentele dureroase („nu face aşa, nu este frumos!), dar spuneţi-i că îi înţelegeţi sentimentele, dar şi voi sunteţi la rândul vostru nervoşi. Chiar dacă micuţul înţelege perfect ceea ce îi cereţi, trebuie totuşi să îi demonstraţi afecţiunea pe care i-o purtaţi: „Ştiu că eşti trist pentru că trebuie să mă ocup de cel mic,dar imediat ce termin, ne jucăm împreună.”

Sursa: Grazia Honegger Fresco – Avem un copil!, editura ALL

 

Jucăriile sunt adesea cauza litigiilor între copii. Daţi-i voi, părinţii, ce să ia cu el în parcul de joacă sau în curte. Interveniţi în cearta dintre copii numai atunci când devine periculoasă. Adesea, pacea se face înainte ca prima lacrimă să fie ştearsă.

Comments

comments