„Blogul este, în primul rând, terapie pentru sufletul meu“

Interviu

Când a început să scrie pentru pagina ei, Ana Maria avea un băieţel de 3 luni şi o fetiţă de 1 an şi 9 luni. Pentru multe mame, să găseşti timp şi pentru pasiunea ta, când ai un bebe şi un copil mic, pare un scenariu imposibil. Dar Ana Maria a văzut scrisul ca pe o terapie. Nu după mult timp, a mai adus pe lume un bebeluş. Acum este mamă de trei copii. Şi continuă să scrie. Şi o face bine. Pentru că în lumea Zânei Scutecel, aşa cum este ea cunoscută în mediul online, echilibrul, puterea şi optimismul au o sursă mult mai profundă. Vin dintr-un lucru spre care ar trebui cu toţii să ne îndreptăm gândurile mai des: credinţa în Dumnezeu.

Revista „Copii şi Părinţi“: Eşti cunoscută în online drept Zâna Scutecel. Este un nume tare simpatic. Cum ţi-a venit ideea?

Ana Maria Ivan: Mulțumesc mult! Nu mi-a venit mie ideea, soţul meu mă bătea la cap de ceva vreme să îmi fac blog, ştiind că îmi era dor să scriu (făcusem asta la fostul loc de muncă). I-am spus într-o doară că, dacă îmi găsește un nume care să îmi placă, o să îl fac, dar neapărat să conțină cuvântul „zâna“, pentru că îmi plac zânele de când sunt mică. Nu mi-am pus vreodată problema să folosesc numele meu. Aveam nevoie de o poveste. Încercasem împreună diferite variante: Zâna minunată, Zâna curcubeu, Zâna gărgăriţa, dar nici una nu mă ducea cu gândul la bebeluşi, așa cum îmi doream. Într-o zi, în timp ce îi schimbam scutecul lui Alexandru, soțul mi-a spus Zâna Scutecel. Am zâmbit instant când am auzit numele și am zis „Da! Ăsta e!“. Apoi am căutat să vedem dacă este luat sau nu de altcineva. Şi uite-aşa a venit pe lume Zâna Scutecel… ☺

Mi-a atras atenţia, la descrierea ta de pe zanascutecel.ro, că ai inclus faptul că eşti credincioasă. „Cred în Dumnezeu“, scrii tu. În ziua de azi e aproape un act de curaj să faci public acest lucru. Cum te-a ajutat şi cum te ajută pe tine ca mamă, ca om, credinţa în Dumnezeu?

Unul dintre motivele pentru care am început să scriu pe blog a fost tocmai credința mea în Dumnezeu și faptul că, la vremea aceea, din toți bloggerii pe care îi citeam, nici unul nu scria despre El. Lucru care m-a surprins, pentru că fără El noi nu existăm. Suntem, sau mai bine zis eram, un popor creștin. Cu părere de rău realizez că rămânem doar cu numele. Primesc zilnic întrebări despre cum fac față la trei copii mici și mai ales cum de sunt mereu cu zâmbetul pe buze. Sunt convinsă că, la nașterea mea, Dumnezeu m-a binecuvântat cu veselie și mult optimism. Când îmi este cel mai greu, mă rog! Mă rog Lui şi Maicii Domnului să îmi dea puterea de a face față acelui moment prin care trec. Nu aș fi un părinte așa cum îmi doresc să fiu pentru copiii mei dacă nu l-aș avea pe Dumnezeu în suflet. Cred că în multe momente m-aș lăsa pradă disperării sau epuizării, pentru că viața de mămică nu este ușoară deloc, indiferent că ai un copil sau cinci.

Blogul a apărut când Maria avea 1 an şi 9 luni, iar Alexandru 3 luni. Îţi aminteşti începutul?

Uuu, cum să nu îmi amintesc? Parcă a fost ieri… Acum, când mă gândesc, mă întreb ce o fi fost în mintea mea, cu doi copii așa mici, să mă apuc de el. Era cam așa: toată ziua eram a lor și seara, după ce îi culcam, două ore scriam. Dacă reușeam să scriu în timpul somnului lor de prânz, eram super tare, dar cel mai adesea dormeam cu ei, pentru că altfel nu făceam față.

Ce te-a motivat totuşi să continui să scrii pe blog?

Am început blogul din pur egoism: ca terapie pentru mine. Aveam deja aproape doi ani de când „stăteam“ acasă, ca mamă, și simțeam cum mi se „ofileşte“ creierul. Eram foarte fericită să fiu a lor (a copiilor mei), dar aveam nevoie de ceva doar al meu. Blogul a fost și este, în primul rând, terapia sufletului meu. Nu știu dacă știu mămicile care mă citesc, dar ele mă ajută în primul rând pe mine pentru ca eu să fiu bine și să pot scrie pentru sufletul lor. Blogul și comunitatea din jurul lui sunt ca un cerc: unul fără celălalt nu există și nimeni nu ar fi fericit. De un an și jumătate blogul a devenit și „locul de muncă“, pentru că este și sursa mea de venit, motiv pentru care anul trecut am ales să nu mă întorc la fostul loc de muncă. Deși eram foarte fericită prin ceea ce făceam și câteodată îmi lipsesc oamenii cu care am lucrat, mămicile care mi-au scris de-a lungul timpului m-au făcut să mă simt mai utilă aici, prin ceea ce fac acum.

Care este rubrica de care te simţi cel mai ataşată?

Toate îmi sunt dragi pentru că fiecare are câte o bucățică din sufletul meu. „Jurnalul meu“ și „Jurnal pentru copiii mei“ sunt rubrici unde strâng amintiri pentru mai târziu. „De la părinte la părinte“ este rubrica mamei mele unde vorbește mămicilor despre cum era pe vremea ei. Rubrica „Burtici în aşteptare“, pentru viitoarele mămici, mă face să îmi aduc aminte cu nostalgie de burticile mele. Iar soțul meu scrie cu mult haz și umor pentru mămici și soții lor. Toate fac parte din viața mea de mămică.

Recent, ai devenit mamă pentru a treia oară. Cum au reacţionat frăţiorii mai mari?

La începutul lunii aprilie, a venit minunea bebe Achim. Un bebe foarte așteptat, dar la care nu am îndrăznit să visez de frica sarcinii și a nașterii mai ales (au fost probleme la cea de-a doua naştere). Maria și Alexandru au întrebat aproape zilnic când vine frăţiorul lor. Maria, pentru că îi place de fratele ei Alexandru și mereu îmi spunea că mai vrea unul ca el, iar Alexandru pentru căștia că odată cu venirea lui Achim devenea și el „frate mai mare“, plus că aștepta un partener de fotbal.

Cum e viaţa cu trei copii?

Viața e mult mai ușoară cu trei copii decât a fost cu unul. Pare greu de crezut, dar la Maria mi s-a părut cel mai greu pentru că toată atenția mea era concentrată asupra ei și, odată cu ea, și fricile și panicile. Cu trei copii, nu ai timp să te plictisești. Deși este tare greu și epuizant, iubirea pe care o primesc zilnic din trei părți atât de diferite compensează tot nesomnul. Alexandru este și mai afectuos de când s-a născut Achim. Chiar dacă știu că vine dintr-o nevoie a lui de a simți că nu mă pierde și că își are locul lui, îl ador cum îmi spune zilnic, fără nici o legătură cu ce facem în acel moment, „Mami, te iubesc!“. Cât despre Maria, și-a asumat un rol de soră mai mare, îi dădăcește pe amândoi cu atât de multă iubire încât mă topește.

Mi-ai putea descrie o zi din viaţa ta?

Zilele din cursul săptămânii sunt cele mai „ușoare“ pentru mine, dar cele cu mai mult dor de cei mari. Dimineața, Maria și Alexandru se trezesc cu tati. Tati le dă de mâncare fructe, îi îmbracă și îi duce la grădiniță. Și tot cu tati revin seara. Eu mă trezesc odată cu Achim, în funcție de cheful lui. Poate fi 8 sau 10.30. Ne iubim mult în pat, apoi îl alăptez şi după merg să îmi fac cafeaua. Ziua se împarte între mailuri, mesaje și articole pentru blog. Dar toate depind de starea lui Achim și de somnul lui. Tocmai de aceea sunt multe zile în care nu reuşesc să fac mare lucru. Seara, când vine tati, i-l pun în brațe pe bebe, iar eu mă ocup de cei mari, pentru că au atât de multă nevoie de mine. Cu tati deja petrec timp în mașină dimineața și seara, astfel că atunci când ajung acasă mă vor doar pe mine. Partea cea mai frumoasă a zilei este când ei intră în casă și strigă: „Mami, au venit iubiţii!“. Nu ştiu de unde au luat această frază, însă de câteva luni ador să o aud, în fiecare seară, fără excepție.

Ce îi diferenţiază şi ce îi apropie pe Alexandru, Maria şi Achim?

Sunt atât de asemănători și totuși atât de diferiți… Alexandru, fiind născut al doilea, a avut și încă are momente când o copiază pe soră-sa în toate. Ea este foarte creativă și cu chef de dansat și cântat, iar el este axat pe „a face“/ „a rezolva“ lucruri prin casă. Achim încă nu știm cum va fi, deși eu cred că va fi liantul dintre Alexandru şi Maria.

Revenind la blogul tău, nu te atrage să te dezvolţi şi pe partea de vlogging?

Către vlogging, tot discut cu soțul dacă să o luăm sau nu. Îmi place mult mai mult să scriu, decât să vorbesc în fața unei camere. Plus că vlogginul ar însemna mai multă muncă pentru el, din moment ce se ocupă de video-uri şi editări. În plus, are deja un serviciu destul de solicitant. Nu am un răspuns exact referitor la acest subiect. Idei avem multe, dar urmează să vedem dacă se vor materializa sau nu anul acesta. Pe youtube există canalul Zâna Scutecel, pe care urcăm tot felul de materiale, însă nu știu cât vom continua în direcţia asta.

Dacă ar fi să inviţi cititoarele revistei „Copii şi Părinţi“ să intre pe pagina ta, ce le-ai spune?

Le-aș spune că vor găsi povești din viața noastră, cu bune și cu rele. Le-aş spune că nu dețin adevărul absolut și că învăț zilnic să fiu o mamă cât mai bună pentru copiii mei. Și le-aş mai spune că este un loc unde nimeni nu judecă pe nimeni pentru alegerile făcute. Fiecare mamă își crește cum ştie mai bine propriul pui.

Ce îţi propui mai departe cu site-ul?

Eu mă ghidez în viață după deviza „Să nu spui niciodată, niciodată!“. Nu am în plan curând evenimente cu mămici, deși anul trecut am ținut două workshopuri unde am vorbit despre „Gestionarea geloziei dintre frați“, iar anul acesta mă mai găsiți citind povești în cadrul Clinicii Optissima. Mi-ar plăcea să îmi cunosc cititoarele, însă, când va fi momentul potrivit, se va întâmpla şi asta.

Foto: Alina Dobrovolschi
Facebook: www.facebook.com/alina.dobrovolski, www.facebook.com/alinadobrophotography
Contact: 0727 541 017, alinadobro.photo@gmail.com
Pagină web: www.alinadobrophotography.com

Comments

comments