„Copiii nu sunt o copie fidelă, dar sunt o bună oglindă a părinţilor“

Cine este Cristina Buja? „În primul rând, sunt mamă, fără doar și poate cel mai de preț din ce pot fi“, se recomandă pe blogul ei, funparenting.ro. Apoi, este psiholog, trainer, ONG-ist. Ne-a povestit despre fiecare în parte în interviul de mai jos, cu sinceritate şi emoţie:

Revista „Copii şi Părinţi“: Ce te-a determinat să creezi pagina funparenting.ro?

Cristina Buja: Poate că vă așteptați la o poveste fabuloasă, dar nu am. Am deschis un blog pentru că voiam să fac mai multe decât doar să stau cu David. Prin „doar“ nu mă refer că nu era mare lucru, dar trecusem brusc de la o viață profesională plină, la a fi doar mamă și simțeam că nu mă acomodez. Am mers la birou, la fundația la care lucram atunci, până aproape să nasc, am intrat în concediu când a venit Crăciunul, fiindcă asta făceau toți colegii și nu mai aveam cu cine să muncesc, altfel cred că m-aș mai fi dus. După ce am născut, am rămas conectată cât de cât la job, să o ajut pe colega care preluase atribuțiile mele, și apoi, când David se apropia de 5 luni, nu mai avea nimeni nevoie de mine, așa că mi-am dat singură de lucru cu blogul. Oricum aveam o pasiune pentru cuvinte, mă ocupasem de un site și la muncă, și mai jonglasem cu unul deschis cu două prietene unde ofeream consiliere și consultanță pentru dezvoltare personală și profesională.

Cu ce crezi că vine nou acest blog?

Eu cred în unicitatea fiecărui blog, pentru că nu au cum doi oameni să trăiască fix aceeași viață, prin urmare nici poveștile lor nu sunt la fel. Așa că viața mea este noutatea. Încerc să îmbin experiența de mamă cu cea de psiholog și cea de ONG-ist și să ofer, din ambele părți, ceva folositor oamenilor care se opresc din timpul lor să mă citească. Și, cel puțin în ultimul an și jumătate, noutatea vine și din suportul pe care încerc să îl ofer mamelor de îngeri, pentru că, din păcate, le înțeleg durerea.

Care a fost articolul cu cel mai mare succes?

„Copiii se învaţă în braţe ?“ – acesta a fost! M-am trezit într-o dimineață obosită de îndemnul necunoscuților și mai ales al celor apropiați să nu îl mai țin pe David atât de mult în brațe, pentru că, nu-i așa, se învață. Sunt un pic ironică, desigur. Succesul a venit din instinctul bun și pur al mamelor, acela de a ține copiii cât mai aproape de ele când au atât de multă nevoie, instinct cumulat cu oboseala de a tot repeta sfătuitorilor că nu este nimic greșit în a ține copilul în brațe.

Ești psiholog de profesie. Cât de mult te ajută acest lucru în relația cu băiețelul tău?

Dacă adun experiența de până acum și trag o linie, aș spune că mă ajută foarte mult, dar să știți că mă și încurcă uneori. Cred că mi-a fost mai ușor să îi înțeleg nevoile și să răspund la ele. M-a ajutat să aleg să stau 2 ani în concediu de creștere a copilului, chiar dacă venitul era mult mai mic, dar știam cât de importantă este prezența unei mame în primii ani de viață. M-a ajutat să abordez cu ușurință teme grele, cum sunt crizele de furie, pentru că știam ce sunt și de unde vin și nu le luam personal, sau subiectul „sexualității“, ori adaptarea la grădiniță, agresivitatea, țipătul, aruncatul lucrurilor pe jos etc. M-a ajutat să nu îmi pierd mințile când am pierdut-o pe fetița mea pentru că mă gândeam mereu la impactul pe care nebunia mea, sau moartea mea, îl va avea asupra lui. M-a încurcat însă când am privit prea mult din perspectiva unui psiholog și a trebuit să îmi dau imaginar două palme și să îmi amintesc să îl cresc cum simt, nu cum gândesc. Să știți că sunt om, cu propriile mele traume și limite și, evident, greșeli. Nu sunt perfectă nici pe departe, poate un pic de aproape, așa când mă uit la David și simt că am făcut o treabă bună până acum, cu tot cu greșelile de până acum. Simțeam nevoia să subliniez asta, să nu își imagineze careva că mamele care sunt de profesie psiholog sunt perfecte. Sunt mame.

Și cât de mult te-a ajutat asta ca să depășești povestea mai puțin plăcută din viața ta, faptul că ai pierdut-o pe Emma?

Studiile mele în domeniul psihologiei m-au salvat. Și copilul, şi soțul, şi toţi oamenii care mă iubesc și pe care îi iubesc. Dar experiența profesională m-a îndemnat să privesc pierderea Emmei dintr-un alt unghi. M-am dus la terapie foarte curând, și nu pentru că mă așteptam să șteargă durerea, ci pentru că știam că așa îmi va fi mai ușor să trec prin perioada de doliu. M-a ajutat pentru că am privit din perspectiva copilului care mi-a rămas acasă, pentru că am știut că oricât de mult mă doare pe mine pierderea unui copil, pentru un copil pierderea mamei este de mii de ori mai dureroasă, de mii de ori. Și eu îl iubesc enorm pe David, așa cum o iubesc și pe Emma, dar în lumea asta de aici, sunt cu el. N-am fost atunci, curând, ceea ce copilul meu avea nevoie să fiu, dar am fost și m-am luptat și încă lupt să fiu. M-a ajutat profesia pentru că mi-am acceptat durerea, nu mi-am impus să trec peste, nu am băgat-o sub preș, nu m-am prefăcut că nu există.

Ai un job full time, ai un copil, când mai ai timp și să scrii și să te implici în atât de multe activități dedicate atât părinților, cât și copiilor?

Întrebarea asta îmi amintește de o colegă care mi-a spus: „Care este secretul să faci toate astea, ai o rețetă pentru ca ziua să fie de 48 de ore?“. „Da, nu dorm“, i-am răspuns. Dorm foarte puțin, și nu vă recomand să faceți ca mine, sunt zile când se face două noaptea ori mă prinde dimineaţa, iar eu încă bat la taste. Dar nu pot să trăiesc fără scris, este terapia mea, relaxarea mea, pasiunea mea. Nu mă duc la sală, nici la salon, nici la concerte, filme sau mai știu eu ce, mă văd cu prietenii doar în weekend, pe care oricum îl dedic exclusiv soțului și copilului, așa că îi iau cu mine. Dar este alegerea mea, asta vreau eu să fac cu viața mea. Practic, timpul meu este clar împărțit: munca mea la Fundaţia Principesa Margareta a României, uneori, după asta, susțin ateliere pentru părinți, dar mult prea rar, fiindcă nu găsesc timp.

După orele astea, urmează partea cea mai importantă petrecută cu soțul și copilul și treburile casnice extrem de minimaliste și uneori, recunosc, neglijate. Și apoi, fiecare fărâmă de timp care rămâne îl consum scriind. Scriu în metrou, în mașină dacă nu conduc și băiatul doarme, în weekend, în timpul somnului de prânz al lui David și foarte mult noaptea. Uneori este obositor ritmul ăsta și atunci îmi iau o scurtă pauză de la muncă sau de la scris, niciodată de la familie. Am priorități clare și încerc să mă țin de ele.

Trăim într-o lume în care sursa de informație este foarte variată și la îndemâna oricui. Apropo de cursul de sexualitate la copii de care te ocupi – de la ce vârstă crezi că e potrivit ca părinții să vorbească cu cei mici pe această temă și cum ar trebui abordată discuția?

De la naștere. Nu vă speriați prea tare de răspuns. Educația sexuală nu presupune să aveți „acea discuție“ cu copilul, ci pur și simplu să profitați de situațiile zilnice și să îi răspundeți la întrebările pe care le pune. Este important să le vorbim despre sexualitate, treptat, în funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare cognitivă al lor. Să le vorbim cu naturalețe așa cum le spunem și despre ce fac rinichii și plămânii și creierul. Oricum, dacă nu le spunem noi, le vor afla singuri, cu șanse de a interpreta greșit sau chiar de a trăi un abuz din cauza asta. Să discutam deschis despre corpul lor și modul real în care sunt concepuți copiii nu înseamnă că îi învățăm să facă sex sau că le dăm acordul să îşi înceapă viața sexuală. Nu, doar le vorbim despre corpul uman și despre ce fac adulții, sexul fiind ceva specific adulților. Este un subiect amplu, cam de un workshop, nu am loc aici să detaliez tot.

Este important ca în educația unui copil să se implice ambii părinți? Care e părerea ta referitor la acest subiect?

Să se implice ambii părinți pentru că amândoi l-au făcut. Glumesc. Să se implice ambii pentru că un copil are nevoie de un model matern și de un model patern. Sigur că acolo unde situația impune, copilul se poate dezvolta sănătos doar cu unul dintre ei, numai că lipsa figurii părintelui absent nu va trece neremarcată. Nu intru în detalii pentru că nu vreau să induc ideea că dacă un copil nu are unul dintre părinți va fi pe viață traumatizat, sunt soluții și abordări care ajută, dar nu și o rețetă valabilă pentru toți. Eu cred foarte mult în teorii aplicate individual, adaptate fiecărui caz în parte.

Poți spune că un copil este copia fidelă în miniatură a părinților?

Da, dacă l-ați vedea pe al meu … Copiii nu sunt o copie fidelă, dar sunt o bună oglindă. Ei vin cu un ADN unic și cu temperament înnăscut, restul se modelează de educația pe care o primesc, de exemplele pe care le au în jurul lor, pentru că, mai ales la vârste mici, ei învață prin imitare.

Ce proiecte pregătești pentru viitorul apropiat?

În luna iulie pregătesc o vacanță mult așteptată, cam de 5 ani. Am în plan o mică rebranduire, nu va fi ceva semnificativ, dar voi încerca să scriu mai mult despre psihologia copilului, psihologia părinților și experiența pe care o am ca ONG-ist în România. Și îmi doresc ca din septembrie să pot să susțin mai multe ateliere pentru părinți, deschise și cititorilor blogului. Momentan răspund la invitațiile primite din exterior, de la companii și grădinițe, dar îmi doresc să organizez ateliere pentru cât mai mulți părinți, cu o oarecare regularitate. Numai dacă aș mai avea și ceva timp în plus.

Foto: Dan Nichiţiu

Comments

comments

1 Raspuns to “„Copiii nu sunt o copie fidelă, dar sunt o bună oglindă a părinţilor“”