Copilul hiperactiv

sfatul-medicului-50

Copilul hiperactiv este un copil cu multă energie. Energia nu este bună sau rea, este doar energie. Însă pentru că nu poate sta locului, de parcă ar avea un motoraş, foarte uşor ajunge să îşi folosească energia în situaţii care contravin regulilor parentale. De cele mai multe ori i se pune eticheta de ,,neastâmpărat şi obraznic”.

Ca să putem creşte şi educa un astfel de copil, mai întâi trebuie să-l înţelegem.

Copilul hiperactiv nu se manifestă în modul lui specific pentru că intenţionează să facă viaţă grea părinţilor, ci pentru că are un anumit tip de activitate nervoasă. Creierul lui funcţionează un pic altfel. Aceasta se reflectă în comportamentul şi conduita sa. Se constată astfel trei simptome principale: hiperactivitate, impulsivitate, deficit de atenţie. Nu toate cele trei simptome se regăsesc în mod egal la un copil, ci poate fi predominant doar unul. De asemenea, aceste simptome se pot manifesta la nivele diferite, în funcţie de situaţie. Spre exemplu se pot agrava în situaţii constrângătoare sau unde li se solicită efort mental susţinut, autocontrol, şi se pot ameliora în situaţii de interes pentru copil sau în care primeşte recompense.

Pentru a diagnostica un copil cu tulburare hiperactivă este nevoie să fie evaluat de un specialist şi să se constate că simptomele menţionate au persistat cel puţin 6 luni.
Este necesară o atenţie deosebită în diagnosticarea copiilor sub 4-5 ani, întrucât aceştia, prin natura dezvoltării lor, prezintă comportamente invariabile, cu un mare activism şi inatenţie, cu o oarecare impulsivitate. Nu orice copil energic este hiperactiv. Însă copilul cu hiperactivitate/ deficit de atenţie este excesiv în mişcare, haotic, nu poate sta locului şi foarte greu poate fi controlat. Atenţia lui poate fi captată şi menţinută destul de greu, deşi pe la 2-3 ani copiii pot urmări alături de părinţi cărţi ilustrate sau pot sta liniştiţi pentru un anumit timp în diverse situaţii.

Până ajunge în colectivitate, cum acţionăm acasă?

În niciun caz nu vom aplica un control riguros asupra comportamentului copilului încă de timpuriu. Părinţii rigizi, cu standarde ridicate de disciplină, intră foarte uşor în contradicţie cu nevoia de mişcare a copilului şi încearcă să limiteze acţiunile acestuia.

În felul acesta foarte de timpuriu se intră într-un cerc vicios în care părintele impune din ce în ce mai multe limite, iar copilul neputând să le respecte este catalogat ,,obraznic”, fapt care duce la alte limite şi pedepse din partea părintelui. Astfel se construieşte o relaţie defectuoasă, în care părintele este mai tot timpul frustrat şi dezamăgit de copil, iar acesta din urmă îşi construieşte o imagine de sine conformă etichetelor: neastâmpărat, obraznic, copil-problemă. Pe măsură ce creşte, copilul se pierde, oportunitatea ca energia mare de care acesta dispune să fie direcţionată de către părinte spre acţiuni pozitive, scade. Copilul hiperactiv are nevoie să fie ajutat să-şi formeze autocontrolul treptat, într-un mediu calm, sigur, fără stimulare excesivă prin jucării, televizor, agitaţia părinţilor etc.

Este necesar:

  • să îl lăsăm să se mişte în voie de când porneşte de-a buşilea, ridicând obiectele importante din casă pe rafturi superioare şi doar supraveghindu-l să nu se rănească;
  • să folosim cât mai puţine nu-uri, iar atunci când este necesar, folosim un ,,nu” scurt, neutru, fără o tonalitate moralizatoare;
  • să nu folosim cearta, explicaţiile lungi, morala, ca modalitate de relaţionare; acţionăm rapid, printr-un spirit de prezenţă, atunci când este nevoie şi numim o situaţie simplu: ex. dacă micuţul este pe punctul de a cădea de unde s-a căţărat, acţionez şi îl prind, spunând eventual: Este periculos!, fără întreaga tiradă: ţi-am spus de atâtea ori…, eşti un obraznic… nu mă asculţi…;

  • să îl implicăm în activităţi care îi consumă energia: să meargă în aer liber, să se joace în nisip, să se bălăcească în apă, să sară pe trambuline speciale de copii, să se caţere pe obiecte destinate acestui scop, etc.;

  • să nu avem aşteptări de autocontrol la cerere: ex. stai pe scaun, nu te foi, nu te juca cu mâncarea, stai să te schimb, de ce nu înţelegi că acum trebuie să dormi etc, în aceste privinţe fiind nevoie de o mai mare flexibilitate din partea noastră;
  • să îi arătăm prin exemplul personal cum să fie calm, liniştit, conciliant, fiind foarte greu pentru copil să priceapă ce vrem de la el, când ceilalţi se agită, se exteriorizează zgomotos, dramatic;
  • după 3-4 ani, când vom recurge la pedepse, acestea trebuie să aibă o legătură logică cu situaţia şi să nu fie disproporţionate: ex. dacă nu s-a comportat acceptabil în parc şi a făcut ceva nepotrivit, consecinţa logică este să îl iau de acolo, această acţiune conţinând în sine o lecţie legată de acel loc şi nu să îi iau jucăria preferată sau să îl ameninţ că nu îl mai iubesc sau, şi mai grav, să nu mai vorbesc cu el.

Şi nu în ultimul rând, să renunţăm la a reacţiona impulsiv la comportamentele copilului, pentru că este exact situaţia pe care vrem să o corectăm la acesta şi să încercăm să fim cât mai prezenţi şi detaşaţi de gândirea care ne spune: trebuie să faci ceva, eşti părinte, disciplinează-ţi copilul, arată-ţi autoritatea!

Comments

comments