De ce este Alex Zamfir cel mai bun tată

Ce înseamnă să fii conectat la nevoile şi emoţiile copilului tău, să înţelegi ce vrea şi ce îşi doreşte? Ne-a spus Alex Zamfir, omul din spatele blogului celmaibuntata.ro., care ne-a oferit (fără să îşi propună!), o autentică lecţie de parenting.

Revista „Copii şi Părinţi“: De ce i-ai spus blogului tău „Cel mai bun tată“?

Alex Zamfir: Acum vreo 3 ani, Iulia, soția mea, mi-a trimis o prezentare de la TED a unui domn pe nume Ric Elias. Ric fusese în avionul care a aterizat pe râul Hudson și în prezentarea respectivă a povestit ce a simțit și la ce s-a gândit în acele momente în care a fost convins că a murit. Atunci a realizat că cel mai important… singurul lucru care contează cu adevărat este să încerce să fie cel mai bun tată pentru copiii săi. Când am auzit asta, mi s-a părut o idee foarte mișto, căci cu toții, înainte să devenim părinți, ne propunem și visăm să devenim cei mai buni părinți din lume. Când, de fapt, ar trebui să ne propunem să fim cei mai buni părinți pentru copiii noștri. E mai corect și mult, mult mai ușor de realizat, chiar dacă vom da greș de atât de multe ori. De aceea blogul se numește celmaibuntata.ro…, m-am gândit că celmaibuntataalluimark.ro nu sună prea bine. Primul articol de pe blog este exact despre asta, despre cum știu cât de arogant sună Cel Mai Bun Tată… doar că eu nu îmi propun asta, ci doar să încerc să fiu cel mai bun tată pentru copilul meu. Ceea ce încerc să fac și acum, zi de zi, cu rezultate mai mult sau mai puțin satisfăcătoare.

La descriere, spui că nu este un blog de parenting. Cum vezi tu parenting-ul? Aplici sfaturi/„reţete“ pe care le citeşti în relaţia cu fiul tău?

Nu mi-am propus să fac un blog de parenting pentru că nu sunt un specialist în parenting. Spre norocul meu, locuiesc în casă cu (știu că sună subiectiv, dar nu cred că este) cel mai bun specialist în parenting democratic din România. Iulia este trainer de așa ceva de aproape 10 ani deja și, în primul rând Mark, dar și eu, învățăm multe lucruri de la ea. Parentingul pentru mine este ca o meserie. Nu, este cea mai frumoasă meserie din lume. Și este și cea mai grea. Și, ca pentru orice altă meserie, de doctor, polițist, inginer, mecanic, cred că trebuie să înveți constant, să citești, să te interesezi ca să poți deveni cât mai bun la asta. Nu cred că ne naștem cu această calitate intrinsecă de a fi niște părinți buni. Cred că trebuie să ne informăm constant. Și mai cred că încă sunt prea puțini cei care fac asta.

Mai spui că nu este un blog despre Mark…

Mi-am propus să scriu mai degrabă despre mine, despre ce trăiesc, ce simt eu în diferite situații. Uneori scriu și despre Mark, dar îi cer voie de fiecare dată, la fel cum îi cer voie atunci când postez vreo poză cu el pe Facebook.

Ţi-a spus vreodată să scrii despre un anumit lucru?

Da, mi-a mai dat teme de scris și le-am scris exact așa cum mi-a dictat (asta pe Facebook). Nu cred că a înțeles cineva ceva dar, până la urmă, despre asta e social media: să ne expunem fiecare punctele de vedere, nu?

Ai o rubrică „Întrebări incomode“. Care a fost cea mai „trăznită“ întrebare pe care ai primit-o şi cum i-ai răspuns?

Cea mai ciudată întrebare pe care am primit-o și la care m-am blocat a fost un banal „De ce?“. Doar că ea a venit nu de la vreun copil, ci de la un adult. Când m-am dus la un prieten bun să-l invit la nunta noastră, i-am spus ceva de genul:
– Nu-ți fă program pe… că vom dansa la nuntă. Mă însor cu Iulia!
– De ce?
– !?!?!? (ăsta sunt eu clipind des, fără vreun răspuns pregătit)
Am fost atât de șocat de întrebare, încât tot ce am putut să îngân a fost „Pentru că ne dorim amândoi“. Și vorba asta a rămas ca o legendă urbană în cercul meu de prieteni. Şi acum îmi vine să râd când îmi amintesc…

A existat vreo întrebare la care nu ai avut răspuns?

Măi, după cum ai văzut, chiar dacă dau răspunsuri tâmpite, dau totuși un răspuns. Nu țin minte să-mi fi pus Mark vreo întrebare la care să nu știu sau să nu vreau să răspund. Asta, poate, și pentru că la noi în familie, una dintre reguli este că nu există subiecte tabu. Deci, orice ne-a întrebat vreodată Mark, de la violență la relații și sex sau, nu știu, de ce își pedepsesc unii părinți copiii, i-am răspuns cât am putut de bine, fără a face vreun caz aparte din chestia asta. Cred și sper ca asta să-l ajute pe termen lung.

Eşti pasionat de baschet/sport şi de film. Îl implici pe Mark în activităţile tale?

Mark pare să fie o fire destul de sportivă – nu știu cât de sau dacă talentată, dar cred că îi va plăcea să facă mișcare. Ieri, de exemplu, abia s-a târât până acasă din parc, rupt de oboseală, iar acasă a descoperit că avea julituri în cot și-n genunchi, asta după ce mai devreme își spărsese buza încercând să facă o săritură spectaculoasă. Îl iubesc că este așa, sper să nu se schimbe și să se joace cât mai mult, indiferent dacă va alege la vreun moment dat să încerce să facă performanță în vreun sport. Legat de filme, nu prea le ratăm pe cele de desene animate. Ultimul pe care l-am văzut a fost „Cu toții la surf 2“ – o chestie cel mult haioasă dacă mă întrebi pe mine, genială dacă îl întrebi pe el. Și ne-am propus ca în curând să începem să vizionăm pe DVD seria „Star Wars“. E mega încântat că a ajuns la vârsta la care se poate uita și la filme artistice. Iar „Star Wars“ e acolo, sus, între preferințele sale.

Crezi că e important ca un copil să facă sport de mic, îl va ajuta asta mai departe?

Cred că e important ca toți copiii să facă mișcare de mici, orice ar însemna asta. Să se joace cât mai mult afară. Să încerce lucruri, chiar dacă asta implică niște riscuri mici, asumate de către părinți. Vrem, nu vrem să acceptăm asta, device-urile nu mai sunt o chestie de nișă, ele sunt noua realitate, nu mai avem cum să-i ferim pe copii de ele (și nici nu mi se pare corect s-o facem, atâta vreme cât și noi suntem dependenți de ele). Dar cred că trebuie să le arătăm cât de fun poate fi să te joci și altceva, fie că e vorba de fotbal afară sau în casă (nu mă întreba, tocmai am spart niște lucruri, e un subiect sensibil la noi în familie momentan), de alergat, de-a v-ați ascunselea sau mai știu eu ce. Și mai cred că părinții trebuie să se joace cu copiii lor, căci asta e bine nu doar pentru copii, dar și pentru părinți. Cei mai fericiți părinți din orice parc sunt cei care aleargă o dată cu cei mici, cei care își permit să-și dea jos haina serioasă de adulți și să-și aducă aminte cât de mișto e să fii copil și să te joci.

Ai putea enumera câteva lucruri de care ţii cont în educaţia lui Mark?

În primul rând, amândoi ne aducem constant aminte că Mark nu e nici Iulia, nici Alex. Mark e Mark, cu pasiunile lui, cu părerile lui, cu lucrurile care-i plac sau nu-i plac lui. Asta mi se pare, poate, cea mai mare greșeală pe care o poate face un părinte: să încerce să obțină lucruri de la viață prin copilul său. Apoi, la noi în familie este democrație, în sensul că părerea fiecăruia dintre noi trei este la fel de importantă și încercăm să ținem cont de fiecare părere și încercăm să fim toți implicați atunci când luăm decizii. Știu că sună că vorbesc ca din cărți, dar nouă chiar ne iese… de cele mai multe ori. E foarte obositor și foarte frustrant uneori, dar de câte ori încerc să-i impun lui Mark ceva (și nu mă refer aici la chestii care țin de sănătatea sau de siguranța lui), îmi aduc aminte cât de mult uram și eu asta când eram mic și atunci încep să povestesc cu el. Uneori înțelege, de multe ori, nu. Uneori facem ca mine, alteori facem ca el. Și o altă chestie importantă: îi respectăm (cât de mult putem că, na, nu suntem nici noi rude cu Maica Tereza) „NU“-urile. Pentru că miza nu este acum, din punctul meu de vedere. Miza este ca el să înțeleagă că NU înseamnă NU și că oamenii trebuie să respecte acel NU, că uite, până și mami și tati o fac. Căci, mai încolo, la adolescență și la maturitate, e foarte important să aibă încredere în forța NU-ului său.

 

Apropo de întâmplarea recentă, din Munţii Retezat. Oamenii au sărit în capul tatălui, acuzându-l de iresponsabilitate. Cum vezi tu acest lucru? E bine sau nu e bine să încurajăm pasiunile copiilor? Şi care este limita?

Am fost foarte dezamăgit de reacția oamenilor, în general. De nevoia lor de a găsi imediat un vinovat, de a avea pe cineva spre care să arate cu degetul. De a-l pune pe altul într-o lumină proastă, doar pentru a arăta ei mai bine. Sigur, e o știre de interes național și ea ar trebui comentată. Dar nu atunci, nu la cald. Hai să-i lăsăm pe oamenii aceia să-și plângă pierderea, hai să avem puțin respect pentru acei copii și hai, poate, să ne folosim de această tragedie spre a ne întoarce fața și ochiul critic către noi înșine: sunt lucruri pe care nu le fac eu ok și care ar putea avea un efect nasol asupra copilului meu? Ok, atunci hai să schimb ceva la MINE. Cam asta cred despre acest subiect.

 

Cum crezi că te-ar descrie Mark?

Mark m-ar descrie drept cel mai bun tată din lume, atunci când nu m-ar descrie drept cel mai rău tată din lume… Iar chestia asta se poate întâmpla aproape simultan, la interval de câteva minute. Pot să-ți spun cum mi-ar plăcea să mă descrie Mark când o fi mare și o povesti despre mine cu prietenii lui: sper să mă descrie ca pe un tată care a petrecut mult timp cu el, cu care s-a jucat mult și cu care a râs mult. Și să spună că ține minte că n-a trecut zi fără să-i spun cât îl iubesc și cât de minunat mi se pare că este. Căci îl iubesc foarte tare și mi se pare cu adevărat că este un copil minunat.

Ce le-ai spune taţilor de băieţi şi, în general, taţilor care nu îşi petrec suficient de mult timp alături de copiii lor?

Aș spune oricărui părinte să-și iubească mult, mult de tot copilul și, la fel de important, să-i arate asta cât de des poate. I-aș spune să aibă grijă de el și să petreacă timp cu el, mult timp. Știi, au făcut niște oameni un studiu despre lucrurile pe care le regretăm la sfârșitul vieții. Și cele mai importante 5 dintre ele au legătură cu relațiile cu ceilalți oameni. Nimeni nu regretă la final că n-a câștigat un contract în plus sau că nu are mai mulți bani în cont. Dar mulți regretă că n-au petrecut suficient de mult timp cu copiii lor. E, ăsta e un regret pe care mi-am propus să nu-l am vreodată. Ceea ce le doresc și tuturor celorlalți părinți.