Deprinderi între 0-3 ani, sau dezvoltare naturală

 

sfatul-medicului-martie-2014

Până se naşte copilul, fără să vreau, ca părinte îmi imaginez şi visez despre cum va fi acest copil. Să fie frumos, cuminte, deştept, să facă ce n-am putut eu să fac sau să fiu, să fie un exemplu cu care să mă pot lăuda în societate, să arate ca în reclamele cu bebeluşi.
Îmi proiectez un copil ideal, pe care apoi inconştient, încerc să îl modelez după naştere pentru a-l aduce la proiecţia mea.
Când copilul vine pe lume, în special mămicile, se angrenează într-un program de îngrijire intensă a bebeluşului, în care urmăresc şi încearcă să controleze toţi parametrii creşterii şi dezvoltării: hrănire, igienă, somn, iar mai târziu, comportament, vorbire, control sfincterian.
Să doarmă la ore fixe, să mănânce la ore fixe şi musai cantitatea pe care mamica a pregătit-o, să facă caca şi pipi la oliţă, când mămica îşi doreşte, să nu se murdărească pe babeţică sau pe faţă, pe hăinuţe, să îşi strângă jucăriile de foarte devreme, să nu deranjeze lucrurile prin casă etc.
Sunt acestea deprinderi pe care trebuie să i le formez copilului meu de foarte devreme, sau pot să las creşterea şi dezvoltarea să se producă natural?

Chiar trebuie ca părinte să mă concentrez tot timpul pe creşterea copilului meu şi să îl ţin sub o lupă, comparându-l cu ceilalţi copii?
Sau este mai importantă relaţia umană de împărtăşire a dragostei şi bucuriei, a comunicării?
Încă de când se naşte, copilul este o fiinţă făcută pentru comunicare, pentru dragoste şi bucurie. Aceste nevoi sunt mult mai importante pentru creşterea şi dezvoltarea sa armonioasă, decat hrănirea, igiena, somnul.
Copilul are nevoie să îşi simtă mama fericită, fără griji şi angoase. În jurul lui trebuie să domine o atmosferă de veselie, de calm, de dragoste şi armonie. Pe acest fond dezvoltarea lui se va face natural. În timp, bebeluşul nostru îşi va găsi ritmul propriu de dezvoltare, care este diferit la fiecare copil în parte.
Dacă am un copil vioi, curios, receptiv la tot ce este în jurul lui, care caută privirea mamei, care intră în interacţiune cu ea prin zâmbet, gângurit, care răspunde la sunetele şi zgomotele din jur prin alte sunete, care imită adultul şi reacţionează la joc şi cântec, atunci nu trebuie să-mi fac griji şi să-mi ţin bebeluşul sub observaţie dacă face aia sau ailaltă.
alexandraionescu în stăpânire, explorând tot ce e în jurul lui, întorcând casa pe dos, ducând la gură tot ce găseşte, aruncând pe jos obiecte şi jucării, deschizând sertare, urcându-se pe scaune şi apoi pe masă. Este un mod firesc, natural de creştere şi dezvoltare prin care copilul cunoaşte şi învaţă, căpătând în acelaşi timp diverse abilităţi.
Este bine ca mămica să îşi lase copilul să exploreze tot ce este în jurul lui, atâta doar să ia din calea lui obiectele care l-ar putea răni. Apoi să-i vorbească despre tot ce este el curios: ,,vezi acesta este un scaun,, aceasta este cutare… sau cutare; acesta este din hârtie, acesta este din lemn; acesta face fâs!fâs! sau poc… în niciun caz să nu îl oprească spunând: Nu pune mâna! Nu e voie! Nu face asta! Acestea sunt expresii pe care le vom folosi pentru lucrurile care chiar contează pentru siguranţa lui şi atunci când le va înţelege.

Până la 3 ani copilului îi place să se joace mai mult pe jos, să împrăştie jucăriile. Nu este înca timpul să îl învăţăm să-şi facă ordine. Psihanalista franceză Francoise Dolto spunea că după patru ani se poate începe formarea deprinderii de a-şi ordona obiectele personale şi asta cu ajutorul nostru, iar de-abia pe la 8 ani un copil poate să-şi strângă lucrurile din proprie iniţiativă.
Altfel, dacă se începe mult prea devreme formarea acestei deprinderi, copilul poate deveni maniac, un copil dependent de o ordine impusă din exterior şi nu liber în comformitate cu natura şi psihicul său, după spusele aceleaşi psihanaliste.

La vârstele mici, copilul are nevoie de o mică dezordine în jur pentru că aşa se simte în largul lui. Asta nu înseamnă că trebuie să ţineţi dezordine, însă jucăriile lui nu trebuie strânse tot timpul, şi nu înainte de a adormi, deoarece ele fac parte din universul lui. Universul adulţilor este altul, şi nevoia adulţilor de a face ordine corespunde acestui univers.
Formarea deprinderii de a face la oliţă se poate realiza doar după doi ani, atunci când copilul poate urca şi coborî o scară păşind cu picoruşele alternativ. Acesta este semnul că sistemul său nervos s-a maturizat în ceea ce priveşte controlul în partea de jos a corpului, al sfincterelor.

Ceea ce se face în perioada 0-3 ani este foarte important pentru dezvoltarea lui ulterioară. Nu înseamnă că trebuie să îi dau copilului tot ce-şi doreşte. În perioada aceasta copilul este sub impulsul plăcerii şi prin tot ce face el caută să-şi satisfacă acest impuls, iar mama este principalul factor care îi facilitează realizarea.
Nu are nevoie să i se spuna tot timpul ,,da’’ la orice şi să nu i se refuze nimic, însă dacă acest lucru se va face mereu, va deveni necesitate pentru copil, iar mai târziu vom avea de luptat în a impune limite copilului, dacă nu dorim să îi servim mereu alexandraionescu dorinţele care au devenit nevoi.
Ca în orice aspect al vieţii, calea de mijloc este cea care trebuie urmată.
Să ne lăsăm ghidaţi de natura copilului până la 3 ani, dominată de mişcare, curiozitate, spontaneitate şi să-l limităm atunci când este nevoie pentru siguranţa lui, sau când sunt dorinţe care intră în sfera răsfăţului.

Notă Bibliografică: Când apare copilul, Francois Dolto, editura Trei, Bucureşti, 2007

Comments

comments