Despre educaţie şi disciplină – Bătaia nu este ruptă din rai!

sfatul-medicului-42

Este primul proverb care îţi vine în minte atunci când te gândeşti la disciplinarea copiilor prin bătaie. Nu ştiu originea acestui proverb şi cum a luat naştere, însă bătaie şi rai sunt două noţiuni paralele. Dacă vreţi să creaţi starea de rai încă de pe pământ, uitaţi cuvântul bătaie. Disciplinarea copiilor se poate face şi altfel.

Bătaia a fost mult timp un mijloc la îndemână, perpetuat de-a lungul generaţiilor, în forme din ce în ce mai diminuate, slavă Domnului, însă încă existent pe plaiurile mioritice.
Înainte de a vorbi despre metode alternative de educaţie, să vedem ce efecte are bătaia asupra copiilor.

Bătaia aduce cu sine sentimente de frică, frustrare, umilinţă, neajutorare. Este la fel de dăunătoare ca şi ameninţările repetate, agresivitatea verbală şi tensiunea psihică, generată de atitudinea părinţilor. Copilul trebuie să facă faţă acestui complex de sentimente, să-şi dezvolte mecanisme de apărare psihică şi în acelaşi timp să continue să-şi iubească părintele.
Prin această atitudine duală de ocrotitor şi agresor, părintele îi creează copilului un conflict înterior, o dizarmonie emoţională cu efecte negative asupra dezvoltării personalităţii sale.

În cazurile extreme de violenţă maximă şi constantă asupra copilului, se manifestă ceea ce în literatura de specialitate se cheamă tulburare de ataşament. Această tulburare se va asocia mai târziu cu diverse tulburări de comportament: violenţa copilului asupra altor copii sau asupra lucrurilor, agresivitatea verbală, minciuna, consumul de substanţe interzise, delicvenţa juvenilă etc.

Nu poţi să-i dai copilului tău cu o mână miere şi cu alta fiere!
Tonul certăreţ, desconsiderant, cicălitor, criticist, dezaprobator, impunător nu sunt cu mai puţin dăunătoare pentru formarea unei personalităţi armonioase. De obicei, bătaia nu face decât să potolească pentru scurt timp un comportament inadecvat al copilului, însă pe termen lung îl va întări şi îl va amplifica. La fel şi cearta.
Este mai mult un mijloc de descărcare a furiei părintelui, decât o metodă de educaţie.

De ce?
Pentru că nu pune nimic pozitiv în schimb, nu îl învaţă pe copil cum ar fi trebuit să procedeze, nu face decât să lase copilul frustrat, umilit, cu o tensiune care mai devreme sau mai târziu va ieşi la suprafaţă în alt context.
Dacă nu îl bat pe copil, nu îl cert, nu îl critic şi nu îl moralizez tot timpul, nu înseamnă că trebuie să fiu permisiv cu copilul meu în orice situaţie. Un copil are nevoie de reguli şi limite pentru a creşte armonios şi sănătos psihic.

Ca părinte, nu trebuie să mă las ghidat doar de dorinţele copilului şi supus acestora, pentru că, la un moment dat, mă pot confrunta cu situaţia în care va fi peste puterile mele să îi satisfac aceste dorinţe. În viaţa lui de adult nu va mai fi nimeni care să îi satisfacă aceste dorinţe şi va avea nevoie de resursele şi mecanismele psihologice formate în copilărie pentru a-şi putea asigura nevoile sale: voinţă, capacitate de efort, capacitate de autocontrol, motivaţie.

Cum procedez? fără bătaie, ceartă, agresivitate verbală, cum îmi educ şi disciplinez copilul?
Înainte de toate mă înarmez cu foarte, foarte multă răbdare. Cum fac asta? Îmi schimb treptat optica asupra creşterii şi dezvoltării copilului. Dacă îmi privesc copilul ca pe egalul meu ca şi dezvoltare, voi deveni un părinte nervos, frustrat şi în curând fără resurse şi răbdare.
Ce înseamnă asta? De obicei părinţii apelează la copii, indiferent de vârsta lor, cu argumente raţionale, având senzaţia că aceştia au capacitatea de a-i înţelege, dar nu vor să le respecte cerinţele.

Dragi părinţi, chiar dacă copilul vă înţelege şi vă aprobă, el nu are toate mecanismele psihologice necesare pentru a şi pune în practică ceea ce înţelege. La orice vârstă a copilăriei, până la cea de adult (de multe ori chiar şi atunci), există un decalaj între dezvoltarea cognitivă (gândire, raţiune) şi cea emoţională, de care depinde autocontrolul. Degeaba copilul înţelege că nu trebuie să se bage cu picioruşele în baltă, pe la doi, trei anişori, partea lui emoţională, îi dictează să se joace pleoscăind în apa murdară. El are dorinţa aceasta şi raţiunea lui încă nu o poate înfrâna.

La orice vârstă până la 18-20 de ani, când se încheie procesul de dezvoltare şi maturare apar comportamente specifice care nu pot fi înfrânate prin apelul la raţiune.
Şi atunci, ca să nu fiu un părinte frustrat în luptă cu copilul, voi avea în minte mereu gândul acesta: Copilul meu este într-un proces de învăţare şi nu doar îmi face mie în ciudă!

Cu acest gând mă apuc de educare şi disciplinare. Cea mai bună metodă de educare este cea a modelului personal. Dacă vreau să impun nişte reguli, mai întâi le respect eu. Dacă vreau să cresc un copil civilizat, nonviolent, atunci, ca părinte aşa trebuie să fiu şi eu.

O altă metodă este cea a consecinţei. Copilul învaţă cel mai repede atunci când trebuie să repare consecinţa comportamentului său. Dacă a dărâmat ceva, trebuie să ridice, dacă a făcut mizerie, trebuie să facă curat, dacă a spart ceva, trebuie să strângă cioburile (bineînţeles că o adaptăm vârstei lui, după 4 ani funcţionează foarte bine) şi nu este nevoie să fim aspri, poruncitori, moralizatori, doar să folosim un ton ferm, calm, clar şi fără să ne abatem de la ce am spus.

Regulile şi limitele trebuie enunţate clar, în cuvinte puţine astfel încât copilul să le înţeleagă, iar atunci când copilul greşeşte îi vom arăta cum trebuie să procedeze sau să se comporte şi îl vom ajuta să-şi repare greşeala: să-şi ceară scuze, să repare ce a stricat, să cureţe, să ceară politicos ceva, etc.

Este indicat să renunţăm la a-l amenninţa tot timpul şi a-l ţine în tensiune şi nu ne vom baza educaţia pe frică, deoarece acestea se vor asocia în timp cu o imagine proastă despre sine şi cu încredere scăzută în forţele proprii.
Copiii educaţi prin astfel de metode disciplinare extreme pot creşte fie cu personalităţi timide, inhibate, fie pot deveni agresivi şi viitori abuzatori.

 

Text: Tamaș Liliana-Adriana – Psiholog clinician/logoped

Comments

comments