Discuţii despre somn

sfatul-medicului-42

În primele câteva luni de la naştere somnul este ceva foarte natural pentru bebeluş. Dacă este hrănit bine şi nu întâmpină alte dificultăţi de creştere, reprizele de somn nu sunt întrerupte decât de cele de hrănire şi schimbare.
Nu este nevoie ca pe timpul zilei să creăm un mediu artificial şi să cenzurăm orice zgomot din jur. În felul acesta bebeluşul va face diferenţa între zi şi noapte, când toată casa este liniştită. Putem vorbi, putem asculta muzică în surdină, putem să ne mişcăm în spaţiul în care doarme copilul. Dacă nu sunt sunete sau zgomote stridente, somnul nu se tulbură uşor.

Este necesar însă să am grijă la câteva aspecte: chiar dacă liniştesc bebeluşul pe pieptul meu, cu burtica lipită de mine, să nu dorm cu el toată noaptea aşa, pentru că există pericolul asfixierii sau rostogolirii şi scăpării din braţe datorită oboselii mele. Dacă bebeluşul este culcat în patul părinţilor, este nevoie ca cearceafurile să fie foarte bine întinse, să nu fie culcat pe perne foarte moi, să fie învelit cu pilote groase, să nu existe alte obiecte care ar putea duce la sufocare. Dacă suntem foarte obosiţi, mai bine punem bebeluşul în patul lui după ce l-am liniştit ca să ne putem odihni şi noi o oră-două şi să nu avem grija rostogolirii.

Pe la 7/8 -9 luni apare conştientizarea clară a mamei şi de aici şi anxietatea de separare faţă de aceasta. Este o altă perioadă în care somnul se tulbură atunci când copilul este culcat în patul lui şi într-o cameră separată. Nu este momentul să ne încrâncenăm în niciun fel şi să începem să gândim prin intermediul teoriilor. Cu cât suntem mai calmi, liniştiţi, prezenţi în situaţie, fără gânduri, copilul se va linişti şi el şi nu se va agita atunci când îl ducem la culcare. Îi vom asigura suport şi afecţiune până când adoarme şi apoi putem merge în patul nostru la culcare. Este o perioadă dificilă pentru el, iar anxietatea este foarte puternică şi se traduce prin faptul că acum îşi recunoaşte mama, iar când aceasta dipare din preajma lui, dispare şi din viaţa lui. Această anxietate de separare va dura până la sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă când se dezvoltă alte mecanisme psihologice, prin care va şti că atunci când ceva sau cineva din raza lui vizuală dispare, acel ceva/cineva continuă să existe.

Cu delicateţe îl vom ajuta pe copil să se obişnuiască treptat cu dipariţia mamei din preajma lui pentru câteva momente şi apoi revenirea.

Ajută foarte mult jocurile pe care le facem intuitiv gen ,,cuc-bau,, (în care putem diversifica prin ascunderea mamei şi apariţia după câteva momente) sau prin acoperirea copilului cu o batistă: unde este copilul? Uite-l.
În această perioadă copilul se poate trezi peste noapte plângând după mama lui. Putem să mergem să îl liniştim şi să îl adormim, după care ne vom întoarce în patul nostru. Obişnuirea se va face treptat, în timp mămicile putând diferenţia plânsul anxios al copilului care necesită prezenţa lor de un scâncet care se va stinge rapid.
Este nevoie de multă prezenţă de spirit şi delicateţe pentru a face lucrurile lin, fără a transforma obiceiurile de somn într-un teren de luptă. Răspundem nevoilor copilului de siguranţă şi confort, dar nu le neglijăm nici pe ale noastre. În această relaţie prea multă oboseală şi anxietate la mamă, dăunează, ca de altfel şi prea multă anxietate la copil.

După ce copilul se ridică în picioare şi începe să meargă, este foarte greu să îl opreşti din acest tumult de mişcări şi explorări ale mediului pentru a-l duce la somn. Chiar şi atunci când pică din picioare de somn nu se lasă uşor, şi cu ultimele sforţări se mişcă şi încearcă să păşească. Este o etapă firească, în care impulsul motric nu-i dă pace şi nu se poate opri din exersat noua deprindere, nici măcar de dragul somnului. De multe ori adoarme pe jos, pe un obiect moale, pe un covoraş sau altceva. Nu insistăm cu ducerea la culcare în pătuţul lui, spunându-i: acum trebuie să te culci!, pentru că de fapt, îl activăm. Îl putem lăsa să adoarmă şi apoi îl mutăm, dacă ni se pare nepotrivit locul în care a adormit.
Pe măsură ce creşte, culcarea copilului necesită o anumită delicateţe în atitudine şi gesturi, constând în crearea unui mediu propice care îmbie la somn, fără prea mulţi stimuli. În primul rând este nevoie să ne liniştim şi noi. Ne putem lua o pauză odată cu el. Dacă încercăm să îl culcăm pe copil stresaţi cu gândul că după ce adoarme avem de făcut o grămadă de treburi, nu prea ne va ieşi.
În apropierea orei de somn nu stimulez copilul prin jocuri, jucării sau televizor. De asemenea în camera unde doarme copilul este bine să nu existe televizor.

Comments

comments