„Îmi place să cred că sunt un tată implicat“

Interviu

Cristian Petre este tatăl a două fetiţe, cu o diferenţă de vârstă de 10 ani între ele. După ce s-a născut primul copil, a creat „Jurnalul unui tată“, un proiect online „inspirat dintr-o mare emoţie“, spune el. Ce ne-a mai spus despre viaţa de tată şi despre planurile pe care le are, citiţi în interviu!

Revista „Copii şi Părinţi“: Cine este omul din spatele „Jurnalului unui tată“?

Cristian Petre: Cristian Petre, 41 de ani, tată a două fete (de 2 şi respectiv 12 ani, da, 10 ani diferenţă între ele!), blogger de 3 ani la „Jurnalul unui tată“, un blog despre universul copilăriei, gândurile şi experienţele personale, despre subiecte actuale din viaţa de zi cu zi. Povestite toate, în special din perspectiva unui tată. Partener media, speaker, ambasador al unor evenimente sau campanii dedicate creşterii copiilor. Pe lângă toate astea, de vreo 19 ani, sunt pasionat de sectorul financiar-bancar, în cadrul căruia activez profesional. Să spun şi mai multe despre mine? Îmi place să cred că sunt un tată implicat, prezent în viaţa fetelor mele. Un tată deschis, gata să mă joc oricând, gata să discut orice. Aşa cum am învăţat de la tatăl meu.

Ce te-a motivat să-ţi deschizi blogul?

Este un blog pornit dintr-o mare emoţie. Ideea mi-a venit imediat cum am aflat că voi fi a doua oară tată. După o diferenţă de 10 ani. La scurt timp după ce m-am dumirit ce presupune un blog, când cea mică mai avea vreo patru luni până să vină pe lume, am putut scrie şi despre evoluţia sarcinii, despre testele recomandate, despre naştere, mai ales că am ales să particip la acest moment. Mi-am adus aminte că prima dată când am devenit tată, în 2006, eram însetat să aflu ce presupune să fii tată, să ai grijă de un bebeluş. La acel moment, informațiile online sau din cele câteva cărți tipărite se adresau aproape în exclusivitate mamelor. Până și cursurile de pericultură erau destul de slăbuțe, comparativ cu cele de astăzi. Mă bucur că am făcut parte, probabil, din prima generație de noi tați care au dorit să fie mai implicați. De atunci lucrurile au evoluat și mi-am propus să contribui și eu la această schimbare. Pentru că din simpla ecuație Tată + Mamă = Copil, Tatăl nu ar trebui să fie o necunoscută sau un necunoscut.

Titlul cum l-ai ales?

Titlul? A fost o inspiraţie de moment. Chiar aşa am văzut acest blog în acel moment, drept un jurnal. Un jurnal al unui tată. Era jurnalul meu, dar nu-mi propuneam să-mi fac un brand personal: Jurnalul lui Cristian. Sau ceva asemănător. Ci un blog care să poate să ajute, să-i inspire şi alţi taţi. Nu pretind că am răspunsuri la orice întrebare. Fiecare suntem diferiți. Avem căi diferite. Dar dacă din călătoria împreună cu mine, voi ajuta și un singur tătic să fie mai bun, atunci voi fi mulțumit de finalitatea demersului meu. Iar „Jurnalul unui tată“ nu va mai fi doar despre mine. 🙂 Dacă inițial s-a dorit un fel de jurnal online, unul în care să-mi împărtășesc gândurile şi experiențele cu viitorii sau proaspeții tătici, pe parcurs jurnalul a crescut. Blogul s-a transformat în mult mai mult, comunicarea s-a extins pe mai multe canale: o pagină de Facebook, un cont de Twitter, un profil de Instagram. Am intrat într-o comunitate. Cea a bloggerilor părinți. Am început să mă implic în acest univers (infinit, cum altfel) al copilărei din ce în ce mai mult. Participări la evenimente dedicate. Susținerea unor astfel de evenimente offline, dar și a unor campanii online umanitare ori de conștientizare a unor aspecte deseori trecute cu vederea.

Reuşeşti să ţii ritmul scrisului zilnic?

Niciodată nu mi-am propus să scriu zilnic. ☺ „Jurnalul unui tată“ este un blog unde scriu din nevoia de a spune ceea ce am de spus despre anumite subiecte ori de câte ori simt şi am timp. Pentru că acest blog nu este pentru mine un job. Chiar dacă am avut și beneficii de-a lungul celor trei ani de când scriu pe blog. Dar beneficiile au fost mai ales de altă natură decât cele ale unui blogger care din asta trăiește. Pentru care blogul este jobul lui.

De care articol te simţi cel mai mândru?

Sunt mândru de mai multe articole, cum altfel? ☺ Unele poate chiar nu au neapărat legătură cu universul copilăriei, dar nu scriu exclusiv despre asta pentru că blogul meu nu este un blog de parenting. Dar, ca să fiu la obiect, unul dintre articolele de care sunt mândru este cel în care am scris despre atitudinea în trafic a unor şoferi bărbaţi faţă de femei. Iar totul a plecat de la nişte experienţe ale soţiei mele. Articolul se numeşte „Ești femeie și conduci mașina? Cam nasol!“. Printre alte articole bine primite de-a lungul timpului au fost şi: „Unii vor doar școli și spitale. Eu vreau și biserici, și statui, și autostrăzi“, „Ce ar trebui să conteze la alegerea maternității“, „Mami, nu mai da în copil! E valabil și pentru tine, tati!“, „Cele mai tari perle culese de la fata mea cea mare“, „Ce trebuie să știm despre celulele stem?“, „Ce trebuie să știm despre consultul oftalmologic?“.

Cum e să fii tată de fete?

Despre cum e să fii tată de fete, permite-mi să-ţi răspund în versuri, unele pe care le-am scris și publicat pe blog exact sub numele „Tată de fete“:
Culoarea roz, plușuri, săndăluțe,/ Ponei, păpuși, rochițe și steluțe./ Carioci, cartoane și creioane colorate,/ Gentuțe cu sclipici și înzorzonate./ Până și teneșii au șireturile colorate!/ Părul lung. Îl mai scurtez? Un breton?/ Parcă cu o buclă, două e mai beton :)/ Sau drept? Poate ondulat ori codițe?/ Cordeluțe și-o mulțime de bentițe./ Jurnale și desene animate,/ Versurile hit-urilor sunt știute toate./ Dresuri și fustițe colorate,/ Toate cu bluzițe asortate./ Costume de prințesă cu diademă,/ Părul despletit sau prins în clemă?/ Reviste, cărți de colorat/ Și inele de plastic colorat/ Baloane ușoare cu heliu sau săpun,/ Confeti, piniata, de flori să mai spun?

Spune-mi mai multe despre fetele tale…

Cea mare, Maria Aida, practică artele marţiale de peste doi ani, fiind campioană naţională la Wushu. Această performanţă şi mai ales insistenţele ei din vara anului trecut m-au determinat să mă reapuc şi eu de arte marţiale, după o pauză mult prea lungă. Acum suntem parteneri la sală. Cea mică, tot Maria, dar şi Alma, practică tot ce poate practica un toddler. Cu tot arsenalul din dotare. De la o energie debordantă şi chiote de râs de la un simplu joc, până la temutele tantrumuri. Diferenţa de vârstă dintre ele este pur şi simplu provocatoare. Nici n-ar putea fi altfel când trec de la verificarea unei teme la geometrie ori o discuţie despre bullying cu Aida, la un gaga-gugu sau o repriză bună de gâdilat cu Alma.

Cum vezi tu, în general, rolul unui tată în viaţa unui copil?

Cred cu tărie că noi, ca tați, avem un cuvânt de spus și un rol important în creșterea bebelușilor și a copiilor noștri. Observ deja, cu mare bucurie, cum din ce în ce mai mulți tătici ies din paradigma conform căreia mama trebuie să aibă singură grijă de bebeluș și mai apoi de copil. Tatăl-absent, prezent doar la concepție, ar trebui să fie o raritate, o excepție, pe cale de dispariție. În ciuda acestui început de schimbare a mentalităților, mai este mult până departe. Noi, ca bărbați, ar trebui să fim prezenți. Constant. În viața de familie. Sau în cea de cuplu pentru cei care au o problemă cu mersul la primărie pentru acel certificat. Iar viața în doi se schimbă, evident, atunci când decizi că unu plus unu nu mai fac doi, ci trei. Adică când vreți să aveți un copil. Sau patru. Sau cinci… Dar ceea ce nu trebuie să se schimbe este prezența tatălui. Implicarea tatălui. Inclusiv în noua formulă. Şi aici mă refer la primii pași: sprijinul emoțional (în special când hormonii viitoarei mame o iau razna), ajutorul oferit pe întreaga perioadă a sarcinii, însoțirea viitoarei mame la toate controalele periodice de la medic.

Pentru că Aida este mai mare, îţi mai spune din când în când ce să scrii?

Chiar dacă nu discutăm des despre ceea ce scriu pe blog, sunt conştient că mă citeşte. Uneori mă întreabă anumite lucruri despre care am scris într-un articol, iar eu dezvolt ideea şi adaptez explicaţiile vârstei. Nu îmi spune efectiv ce să scriu, dar evident că este o sursă permanentă de inspiraţie. S-a întâmplat să mă întrebe de ce nu scriu despre un anumit subiect. Pentru că cele mai multe conversaţii sunt private sau evenimente la care am asistat. Pe de altă parte, blogul meu este mai orientat către părinţi, iar Aida, la cei 12 ani ai ei, preferă alt tip de conţinut online. Ca de altfel, întreaga ei generaţie. Este mult mai atrasă de contul meu de Instagram, de exemplu. Şi mă tot întreabă de ce nu pornesc pe Youtube ca vlogger. Dar eu rămân demodat. Prefer scrisul.

Revenind la pasiunea ei pentru sport, ea a ales să practice arte marţiale?

În ciuda faptului că am şi eu o istorie legat de acest sport, ideea i-a aparţinut. Povestea stă cam aşa. De mică, am tot încercat să văd ce activitate fizică ar atrage-o. Dansuri. Înot. Îi place să danseze, dar nu este pasionată de dans. Îi place să se bălăcească, dar nu e încântată să facă o tură de bazin. Acum vreo doi ani şi ceva, începuse să răsfoiască şi alt tip de cărţi, cele aflate în biblioteca mea. Iar în una dintre ele a găsit nişte poze cu mine în kimono, de pe vremea când practicam judo. Deşi erau foarte vechi, m-a recunoscut şi a venit cu ele la mine să mă întrebe ce şi cum. Şi mai ales cum de nu-i pomenisem că am practicat arte marţiale, în special că la vremea respectivă era foarte pasionată de Ţestoasele Ninja şi Kung Fu Panda… Ştiind-o pe Aida, dacă se lovea la un degeţel era o tragedie întreaga zi, am încercat să schimb subiectul, să fiu evaziv în răspunsuri, însă ideea îi încolţise deja în minte şi n-am avut pace câteva zile până nu s-a văzut în sală. Eram convins că va prima şi ultima zi. Dar a urmat alt antrenament. Săptămână după săptămână. Lună după lună. A început să se schimbe văzând cu ochii. Nu mai era fetiţa care să facă tragedie de la o bubiţă la degeţel. Postura se schimba. Felul de a fi – datorită disciplinei pe care o implică practicarea artelor marţiale. Simţea că devine mai sigură pe ea, mai puternică. Şi fizic, şi în interior. În tot acel an o duceam la sală şi aşteptam cuminte să termine antrenamentele. Până prin ianuarie 2018, când a auzit că peste câteva luni, urmează o serie de competiţii. Iar istoria cu poza parcă s-a repetat, venind la mine cu altă propunere: dorea să participe şi ea la un concurs. Bineînţeles că am discutat cu antrenorul despre acest subiect. Şi atunci s-a întâmplat ceva. A mutat-o de la grupa de copii la cea de cadeţi – adulţi. Mai ales că Aida este dezvoltată fizic (are 1,70 cm înălţime ☺).

Şi ce a urmat?

A urmat prima competiţie. În primăvară, aur la Cupa Extreme Kung Fu Kids și apoi la Campionatul Național de Kung Fu. La 11 ani, să fii Campion Național e ceva… În toamnă, argint la Cupa României Kempo. Iar în vară, dacă tot se antrena la grupa decadeţi – adulţi a avut ideea şi iniţiativa de a mă împinge şi pe mine în sală. Chiar dacă nu prea seamănă cu ce practicasem eu, pot spune că m-a prins. ☺

Ai încuraja şi alţi părinţi să-şi dea copiii la sport?

Sunt pro sport şi în acelaşi timp dezamăgit când aud atât de mulţi părinţi care aleg să le facă rost copiilor de scutiri medicale pentru ora de sport. Nu pentru că cei mici ar avea vreo afecţiune. Ci pentru a nu răci ori alte „motive“ asemănătoare. Nu spun că sportul de performanţă este pentru oricine. Sportul de performanță înseamnă și transpirație. Alergare. Testarea limitelor fizice și depășirea unor praguri psihice. Uneori sunt și accidentări. Febră musculară. Efort intens. Pentru că cei care practică un sport de performanță vor… performanță. Iar cei mai mulți copii care practică un sport de performanță nu au simțit atâta mândrie și satisfacție când au primit vreo diplomă de la școală la finalul unui an școlar, în schimb pot povesti ce simt când urcă podiumul cu medalia de aur după o competiție sportivă. Mişcarea fizică chiar este pentru oricine. Corpul nostru este casa noastră. În egală măsură trebuie să ne antrenăm mintea, dar și mușchii corpului. Sportul este benefic sănătății. Inclusiv pentru sănătatea mintală. Da, anticii aveau dreptate – „Mens sana in corpore sano“ – o spun şi studiile moderne. Cel mai ușor este de observat cu ochiul liber la oamenii în vârstă. Un vârstnic care a practicat sport toată viața, dar și-a menținut și mintea antrenată nu-și va arăta vârsta. Dragi părinți, lăsați copilul să facă sport!
Intenţionezi să o încurajezi şi pe Alma să practice un sport?

Evident că o voi încuraja şi pe cea mică! Cel mai probabil va începe tot cu dansuri sau chiar balet. Pe de altă parte, mă amuz când trage cu ochiul la cea mare când mai exersează pe acasă una-alta şi o imită cu o naturaleţe care mă pune pe gânduri. Va urma oare acelaşi drum? Să vedem. Nu vreau să o încurajez să practice vreun sport care îmi place mie ori pe care îl consider eu că ar fi potrivit din punct de vedere financiar sau din alt motiv asemănător. Va trece prin mai multe, hai să nu le spun testări, mai degrabă provocări, jocuri, sporturi. Dacă voi vedea că ceva se lipeşte de ea, cum s-au lipit artele marţiale de Aida, abia atunci pot vorbi de încurajare. Dorinţa şi înclinaţia, mai târziu priceperea, trebuie să plece de la copil, nu de la părinte, când discutăm de practicarea unui sport, în special a unuia de performanţă.

Ţi-ai dori să ai şi un băieţel?

Da, mi-aş mai dori un copil. Până acum nu mi-am dorit să am fată sau băiat, singura dorinţă a fost să fie sănătos copilul. Însă acum, după atâta timp în care sunt tată de fete, cred că dacă ar fi să mai am un copil, aş avea aceeaşi dorinţă: să fie sănătos! Şi dacă se poate, să fie tot fetiţă. Sau băieţel! ☺ De ce nu?! Dar până la a se materializa dorinţa mea… am oarece negocieri, tratative de dus şi de cântărit foarte bine lucrurile înainte de a lua o decizie în acest sens, pentru că suntem conştienţi că o nouă sarcină după 40 de ani, indiferent de evoluţia medicinii, poate aduce şi anumite riscuri privind sănătatea mamei şi a bebeluşului…

Ce planuri ai cu „Jurnalul unui tată“?

În primul rând aş vrea să nu pierd din vedere de ce am pornit acest demers. Să readuc în atenţie şi să dezvolt subiecte dragi mie, ce ţin de sănătate, sport, educaţie de la cea timpurie, de acasă, continuând cu grădiniţa, şcoala şi nu numai, pentru că la un moment dat trebuie să realizăm cât de important este să evoluăm prin autoeducaţie. Este la modă să criticăm, să cerem orice de la oricine, dar este foarte greu să ne uităm în oglindă şi să acceptăm că dacă dorim o schimbare în bine, atunci poate n-ar fi rău să începem întâi cu noi. Nu voi uita nici pe cei mici care au mare nevoie de ajutorul nostru, de campaniile umanitare. De asemenea, mă voi implica cel puţin ca şi până acum în susţinerea şi dezvoltarea noii generaţii de tătici, prin publicarea de articole pe blog, prin diverse parteneriate cu cei care iniţiază evenimente offline dedicate viitorilor tătici.

Foto: Dan Nichitiu

Comments

comments