În prag de Florii, am ajuns la Bârnadu. Deja vrem să revenim!

Dacă vă închipuiți că drumul spre casă este un chin când vii de la muncă şi eşti prins în aglomeraţia urbană ori că sacoşele sunt prea grele cu produsele pe care le-ai luat de la supermarket, mai gândiţi-vă o dată! Există un loc în România (şi nu e singurul!), în care nu poţi ajunge decât dacă iei la picior pădurea. Un sat uitat de lume, i-a spus Ciprian Babor, de la Foto Club Neamţ, dar nu uitat de Dumnezeu. Ciprian, mulţumim că ne-ai spus de el!

Nu vă imaginaţi că ne-a luat valul actelor de caritate exact în apropierea Paştelui, cum mulţi obişnuiesc s-o facă. Dar la Bârnadu, iarna nu-i ca vara. Şi nici măcar ca iarna de la noi, din Bucureşti sau orice alt oraş de pe hartă. Drumul până acolo e complet blocat. Cei mai temerari, care pleacă de pe lângă Cheile Şugăului, traversează pădurea până ce deschid uşa casei, însă pe-aici maşinile nu-şi pot încerca norocul. Oricât de bine înzestrate mecanic ar fi ele! Pentru că iarna nu-i ca vara…

De Bârnadu am aflat prima dată de la Ciprian Babor. El a fost omul nostru de legătură, cel care ne-a spus povestea satului izolat din Bicaz Chei. Odată aflată, nu am mai avut stare. Ce putem face? Cum îi putem ajuta pe localnici? Timpul în care zăpezile s-au topit a coincis cu timpul în care ne-am mobilizat forţele. Ni se părea că nimic nu e prea mult şi că orice dar este insuficient pentru cei pe care Ciprian ni i-a descris ca pe nişte „oameni simpli, cu priviri senine“, împăcaţi cu soarta lor şi cu o singurătate pe care au transformat-o în preaplin sufletesc. Urma să cunoaştem nişte îngeri?

La început de aprilie, într-o vineri nu tocmai prietenoasă, căci aprilie şi-a asumat de mult renumele de lună nemiloasă, ne-am strâns şi ne-am dus la Bârnadu. Fiecare cu cât a putut: Foto Club Neamţ, SOLARIS, Laboratoarele SPUMA, Maia Outdoor, BEBE TEI, IridorAsociaţia Sportivă ATAC Neamţ.

Trecem peste corvoada drumului forestier, peste pământul mocirlos care ne-a pus la încercare răbdarea şi maşinile. Era atât de puţin în comparaţie cu ceea ce aveam să găsim acolo… Cu ceea ce găsisem deja. Dumnezeu ne făcea cu ochiul: peisaje irespirabil de frumoase, aer pur, miros de primăvară crudă.

De ce pe unii nu-i înăspresc locul, viaţa, greul? Cum reuşesc să îşi păstreze seninătatea? De ce în loc să se plângă, mulţumesc pentru ceea ce au?

Sunt puţin sub o sută de suflete, majoritatea bătrâni şi câţiva copii. Ştiu să primească fără să ceară. Nu-şi pot ascunde emoţiile, pentru că puritatea poienii în care îşi duc zilele li s-a mutat în inimi. Sunt curaţi ca aerul pe care îl respiră.

Oamenii din Bârnadu ne-au copleşit cu bucuria lor inocentă şi cu ospitalitatea lor. Iar Bârnadu a devenit, dintr-un nume exotic, greu reperabil pe hartă şi greu accesibil, un spaţiu cu o adresă exactă: locul în care sufletul se simte ca acasă, în care troienile şi ninsorile nu fac decât să-i scoată şi mai mult la lumină esenţa.

Credit foto: Foto Club Neamţ

Comments

comments