Noi suntem în ,,tensiune’’, cu copilul ce se întâmplă?

sfatul_medicului_38

Comportamentele, atitudinile, sentimentele şi obiceiurile părinţilor se vor transmite copiilor care, la rândul lor, vor fi şi ei părinţi şi vor transmite mai departe, într-o formă diminuată, copiilor lor, şi tot aşa…

Întrebarea este ce vom transmite?

Vom transmite comportamente şi atitudini umane provenite din iubire, blândeţe, înţelegere, toleranţă, acceptare, comunicare pozitivă, optimism, bucurie, sau comportamente şi atitudini bazate pe conflict, nemulţumire, anxietate, frustrare, grijă excesivă, pesimism, depresie, comunicare negativă?

Desigur că nici un om nu poate experimenta, în viaţa lui, tot timpul şi în orice situaţie prima categorie de atitudini, sentimente şi comportamente, pentru că atunci probabil este un călugăr tibetan care a ajuns la iluminare şi nu trăieşte în lumea reală.

Însă vorbim aici de situaţiile cronice, în care familia funcţionează doar pe baza conflictelor, nemulţumirilor, certurilor, tonului ridicat, a anxietăţii, a depresiei, a grijilor excesive etc.
Dacă certurile şi nemulţumirile apar pe un fond predominant armonios, de înţelegere, comunicare, toleranţă, ele vor trece repede fără să zdruncine această armonie şi fără să tulbure dezvoltarea lină a copiilor.

Dacă dimpotrivă, predominantă este starea conflictuală, de ceartă, dizarmonie, copiii vor fi afectaţi în dezvoltarea lor, iar cele câteva momente de bine şi acalmie din familie nu vor putea schimba mare lucru. Aceşti copii crescuţi într-un astfel de mediu vor purta cu ei, şi în viaţa adultă, grijile, anxietăţile, depresiile, modalităţile de relaţionare cunoscute şi experimentate în familia de origine.

Pentru că, dacă în perioada de la 0 la 3 ani părinţii nu realizează că de fapt atunci pun sămânţa care va rodi în copil, mai tarziu vor vedea primele simptome de comportamente inadecvate şi se vor mira de ce este copilul lor aşa. Pe măsură ce va creşte, experimentând în continuare aceste atitudini şi comportamente, ele vor deveni parte din personalitatea lui. Desigur că mediul lărgit, extrafamilial aduce şi el noi influenţe, însă totul se grefează pe ceea ce ai primit de la părinţii tăi, şi, în viaţa de adult, trebuie să ai o mare dorinţă de schimbare şi autodeterminare ca să şlefuieşti ceea ce este inadecvat.
Copilul este oglinda familiei! Este un adevăr de necontestat. Dacă părinţii sunt încântaţi de ceea ce face bine copilul lor, şi imediat recunosc că seamănă cu ei, acelaşi lucru este valabil şi pentru ceea ce face inadecvat.

Desigur că nu este vorba de lucruri concrete (spre exemplu părintele nu strică obiectele din jur, părintele nu loveşte oamenii pe stradă sau părintele nu vorbeşte urât cu copilul, nu îl loveşte etc.), ci este vorba despre atitudini. Părinţii rămân şocaţi când copilul are comportamente de neascultare, de distrugere, de lovire, de vorbire urâtă, însă nu realizează că fie urmează exemplul lor de raportare la cei din jur şi la tot ce-i înconjoară, fie au reacţii la tensiunile existente în familie, chiar dacă acestea sunt mascate.

Un copil care trăieşte într-un mediu dominat de o stare de nemulţumire, frustrare, ceartă frecventă între părinţi, se poate manifesta ca un copil certăreţ, opoziţionist, negativist. Nu confundăm aceste simptome cu caracteristicile de dezvoltare din perioada de vârsta 2-3 ani, care apar firesc şi fac parte din procesul de dezvoltare. Vorbim despre comportamente care se prelungesc după această perioadă, şi la care se pot asocia comportamente de distrugere asupra obiectelor sau de agresivitate asupra copiilor sau chiar a părinţilor lui.

Părinţii vor fi miraţi şi vor spune că ei l-au învăţat tot timpul cum să se comporte civilizat, l-au învăţat să aibă grijă de lucruri, să-i respecte pe ceilalţi copii, că pe el l-au îngrijit şi l-au iubit, însă nu realizează că prin comportamentul lor de soţi, unul faţă de celălalt, faţă de alţi adulţi din familia extinsă (bunici spre exemplu) sau faţă de adulţii din alte medii (colegi, prieteni etc) au demonstrat o profundă lipsă de respect, o mare intoleranţă şi dezaprobare a celuilalt.
Soluţia nu este să ne ascundem aceste comportamente şi atitudini faţă de copii, soluţia este să lucrăm cu noi, ca părinţi, pentru a ne schimba cât de mult putem, de dragul copiilor noştri. Şi atunci când nu putem face altfel, şi, totuşi, se întâmplă aceste lucruri neplăcute în interiorul familiei, să vorbim cu copiii noştri despre ele. Cuvintele au rolul de a elimina tensiunile şi conflictele interioare ale copiilor.

O mamă care a avut o perioadă grea, dominată de depresie sau anxietate după naşterea copilului, poate să-i vorbească despre asta copilului ei şi să-i spună, în cuvinte simple, care au fost stările ei, asigurându-l în continuare de dragostea pe care i-o poartă. După o ceartă între soţi, la care copilul a fost martor, părinţii pot să-i explice, oricât de mic ar fi, (psihanalista Francois Dolto spunea că putem să-i vorbim copilului încă de la 0 luni), că acestea sunt probleme de adulţi şi că el nu trebuie să îşi facă griji, asigurându-l în acelaşi timp de dragostea lor. Atunci când părinţii greşesc faţă de ceilalţi, să nu ezite să îşi ceară iertare sau să prezinte scuze, şi să repare acest lucru de faţă cu copilul, pentru a-l învăţa justeţea faptelor şi lucrurilor şi a-i da repere sănătoase de relaţionare.

Dacă părinţii îşi construiesc o viaţă frumoasă pentru ei, se respectă, se tolerează, se sprijină reciproc, îşi cer iertare atunci când greşesc, nu trebuie să îşi facă griji despre ceea ce trebuie să-l înveţe pe copil. El va învăţa crescând pe lânga ei.

În loc de concluzii, un desen sugestiv al unui copil de 6 ani care îşi prezintă familia.

Comments

comments