Parrenting attachment PA – un curent care dă bătăi de cap mămicilor

sfatul_medicului_44

Într-o perioadă mămicile erau învăţate să-şi ingrijească bebeluşii, iar apoi copiii, după program: hrănire, culcare, igienă, oliţă, etc. pentru a le forma deprinderi încă de timpuriu.  Orientarea din ultima vreme bazată pe teoria parenting attachment, răstoarnă situaţia şi pune accent pe nevoile emoţionale ale copilului. Nu e rău având în vedere anii de neglijare ai acestor nevoi ale copilului. Însă necunoaşterea în profunzime şi neînţelegerea clară a tuturor conceptelor a pus o mare presiune pe mămici. Cum să pună în practică aceste lucruri, fără a deveni frustrate, epuizate şi fără resurse?
Dragi mămici, această teorie a adus ceva nou în societăţile care se distanţaseră de ceea ce înseamnă viaţă sănătoasă bazată pe ataşament sănătos faţă de cei apropiaţi ţie, bazată pe sprijinul celorlaţi, bazată pe siguranţa pe care ţi-o dă o familie, dar nu este cazul la noi. Aceste societăţi de tip occidental au generat teoriile şi practicile de creştere a copilului, bazate pe dezvoltarea de deprinderi cât mai de timpuriu: ex. copilul este lăsat să plângă minute sau ore în camera lui pentru a se obişnui să doarmă singur.
În contrabalans a apărut PA care porneşte de la ideea că un copil îşi formează ataşamentul faţă de cei care îl îngrijesc (de regulă, părinţii), în primii ani de viaţă, iar acest tip de ataşament îşi pune amprenta pe toată dezvoltarea lui ulterioară şi în viaţa de adult.
De aici au derivat anumite practici care nu sunt străine de cultura noastră tradiţională de creştere a copiilor:
– hrănitul la sân şi la cerere,
– dormitul în acelaşi pat cu bebeluşul,
– contactul fizic des cu copilul, dacă în PA se face prin RAP, în cultura noastră se practică prin purtarea mai tot timpul a copiilor în braţe,
– integrarea bebeluşului în familia lărgită: bunici, mătuşi, unchi…
La acestea se mai adaugă două recomandări foarte importante, pe care mămicile care îmbrăţişează această teorie le-au înţeles greşit, ori nu le-au preluat, însă de departe sunt cele mai importante:
– echilibru şi limite: este vorba despre a şti cum să oferi afecţiune, când să spui da copilului tău, când să pui limite şi să spui nu, dar şi cum să spui nu.
– plânsul copilului: părinţii nu trebuie să se streseze să ţină plânsul copilului sub control, ci trebuie să-şi asculte instinctul şi intuiţia pentru a recunoaşte nevoile copilului şi să acţioneze conform cu acestea.

Desigur că mămicile aşteaptă să li se spună ce e corect şi ce nu e corect în aceste teorii şi practici şi care este reţeta de urmat. Este foarte greu să lămureşti pe toată lumea în câteva rânduri despre ce are de făcut cu copilul său. Asta cu atât mai mult cu cât copii, deşi parcurg aproximativ aceleaşi etape de dezvoltare sunt fiinţe individuale cu nevoi particulare şi cu un fel anume de fiinţare. De aceea ce se potriveşte unui copil, nu se potriveşte altuia.
Însă principiul de care trebuie să ţin cont este acela că un copil este diferit de la o etapă de dezvoltare la alta şi eu, ca părinte trebuie să fiu flexibil şi să îmi schimb atitudinea şi metodele de educare în funcţie de acestea. Dacă înţeleg nevoile de dezvoltare la fiecare etapă de vârstă, nu voi rămâne blocat/ă în aceste teorii şi voi putea să discern ce este bine pentru copilul meu.

Desigur că este inuman să-ţi laşi copilul să plângă minute în şir sau ore, când el trăieşte o anxietate profundă, doar pentru a-i forma nişte deprinderi sau pentru a nu deveni răsfăţat, iar instinctul de părinte îţi va spune asta dacă nu te laşi dominat de raţiunea rece. Însă la fel de nepotrivit pentru o dezvoltare sănătoasă este să încerci să eviţi plânsul copilului cu preţul sacrificiului tău, cu preţul oboselii cronice, a frustrării şi anxietăţii tale.

Plânsul copilului îşi are rostul lui, este o funcţie de reglare prin care copilul face faţă stresului şi îşi formează mecanisme de tolerare a frustrării şi anxietăţii, foooarte necesare pe parcursul vieţii. Asta nu înseamnă că nu îmi voi linişti copilul atunci când plânge, însă dacă la câteva luni bebeluşul are nevoie să fie îngrijit prompt pentru că nevoile lui biologice sunt urgente, pe măsură ce creşte el va fi capabil să suporte mici grade de frustrare, iar o mămică cu experienţă a învăţat că nu trebuie să sară ca arsă la fiecare ţipăt sau protest al copilului pentru a-l alina. În timp o mămică poate să discearnă între plânsul care necesită o intervenţie urgentă şi plânsul care se va stinge de la sine. Când nu poate să îi asigure alinare prin contactul fizic, îi poate vorbi, în felul acesta oferindu-i siguranţa că nu strigă în pustiu.
Cât despre hrănitul la sân şi la cerere este un lucru benefic pentru copil atunci când se poate face, însă dacă o mămică nu poate să alăpteze nu este cazul să devină anxioasă, starea ei cântăreşte mai mult în dezvoltarea sănătoasă a copilului decât modul de hrănire.

Dormitul în acelaşi pat sau în pat separat nu trebuie să fie un nod gordian. Se va face la alegere în funcţie de stilul fiecărei familii, tradiţională sau modernă, însă nu trebuie să se facă cu orice preţ într-un sens sau altul: fie dormit în acelaşi pat, chiar dacă mămica sau tatăl nu se pot odihni şi ajung la epuizare şi frustrare, fie copilul este mutat forţat şi supus la o mare anxietate de separare. Totul se va face cu calm şi atunci când momentul este potrivit, iar pentru fiecare alegere trebuie să se cunoască anumite lucruri care să sprijine alegerea şi  să nu aducă prejudicii niciuneia dintre părţi.
Dar despre aceste lucruri trebuie să vorbim într-un alt articol deoarece sunt situaţii care trebuiesc explicitate prin exemple.
Ca în orice situaţie de viaţă şi în creşterea şi educarea copiilor, calea de mijloc este cea mai potrivită şi nu uitaţi că nu puteţi aduce echilibru şi fericire în viaţa copilului, dacă nu vă găsiţi echilibrul propriu şi fericirea personală.

Comments

comments