Portretul unei mame în prezent

Talentată, creativă, inteligentă. În două cuvinte: Cătălina Covaliu. Dacă nu i-ați descoperit blogul, e timpul să o faceți! Până atunci, nu ratați interviul pe care l-a oferit revistei noastre.

Revista „Copii și Părinți“: Mai mult ca sigur că blogul mamainprezent.ro le ajută pe mamele la început de drum. Pe tine cum te-a ajutat? Este scrisul o formă de terapie?

Cătălina Covaliu: Sper din toată inima să le ajute. Pentru mine clar e de mare ajutor, în primul rând pentru că prin el pot să dau o coerență emoțiilor și transformărilor interioare prin care trec. Cred că asta face scrisul, mai ales. Apoi, că mă pot întoarce la aceste experiențe și emoția lor. Cum ar fi creierii unei zilei în care o legănam pe fiica mea, plângând de emoție și întrebându-mă cum aș putea să îi fac cadou dragostea acelei dimineți, pentru a o însoți și atunci când ea se va iubi cel mai puțin. Mi-ar plăcea să îmi aduc eu însămi aminte de un moment în care mama să mă fi iubit în felul acela, dedicat și necondiționat.

Cum ai ales numele blogului şi ce te-a determinat să-ţi pui gândurile aici?

Foarte greu. Aveam o listă lungă de nume pentru blog și toate se băteau pe ceea ce voiam să transmit, dar totodată să fie ușor de reținut. La fel ca în alte proiecte, nu am putut să aleg ceea ce e „vandabil“, ci numele care mă bântuia cel mai tare. Mamă în prezent vrea să transmită mesajul că „aici și acum“ e singura soluție – pe care eu am găsit-o – să fii în acest rol. Atâta timp cât ești prezentă, și nu în emoții prea puternice (furie, exaltare, anxietate, îngrijorare), te poți conecta cu ușurință și îți poți da seama care sunt nevoile tale și nevoile copilașului. Adică atunci când amigdala nu pune stăpânire pe cortexul prefrontal, poți vedea mai clar ce se întâmplă cu tine și copilul tău fix în acel moment. Și poți alege cum să te comporți, în loc să reacționezi din propriile răni. E un exercițiu continuu de a te cunoaște pe tine și cam toate articolele au această temă: ce am observat în interiorul meu și în relația cu copilul meu, atât despre mine, cât și despre ea.

Cum ai descrie-o pe femeia din spatele blogului?

Umană și caldă. O femeie care acum își permite și greșește mult, care își pune multe întrebări. Este pasionată de comportamentul uman și de felul în care el se construiește din experiențele trăite. O femeie puternică și empatică. E o femeie care își dorește ca fiecare mamă să fie sprijinită și să se lase sprijinită sănătos în viața ei, de cei pe care îi consideră „tribul“ ei.

Ce crezi că aduce nou pagina ta?

Multă compasiune. Învăț că nu pot fi blândă cu copilul meu, dacă nu sunt cu mine însămi. Multe bloguri promovează mămiciția și parentingul și mi-au fost de mare ajutor. Ce am văzut, însă, foarte mult în online, mai ales în grupurile blogurilor create, este împărțirea taberelor între mame. E un fel de listă nescrisă a ceea ce ai voie și ce nu ai voie ca mamă. Și fiecare scrie din ochiul său de mamă și de femeie. Cred că am uitat exact asta: să ne cultivăm compasiunea. Acea blândețe și empatie față de ceilalți, chiar dacă nu avem valori comune. Sunt convinsă că fiecare femeie se străduiește enorm să fie cea mai bună versiune a ei, mai ales în relația cu puiul ei. Pentru că acolo e iubire necondiționată. Dacă fiecare femeie ar fi la fel în relația cu ea însăși, cred că ne-ar crește mult indicele de fericire al țării. O spun cu zâmbet, căci nu cred nici în matriarhat, la fel cum nu cred în patriarhat. Însă vorbesc despre femei în felul acesta, pentru că eu însămi trăiesc ca femeie și pentru că avem un istoric de educație care a încurajat foarte mult dezvoltarea bărbatului în mod special.

Motto-ul blogului tău este „Compasiunea este cheia“. Cum raportezi acest lucru la relaţia dintre mamă şi copil?

Uite că întrebarea se leagă cam de tot ce am răspuns până acum. Cred că fiecare relație poate fi sănătoasă și conținută, numai și numai dacă există compasiune între cele două părți. Circula în online o imagine cu mesajul „Nu îl judeca pe celălalt, pentru că nu știi prin ce a trecut el“, adică ce experiențe l-au format pe el, așa cum este în prezent. Când suntem mici, luăm o serie de decizii inconștiente legate de viața noastră, din experiențele pe care le trăim. Fie că aceste experiențe înseamnă ceva ce ne-a spus mama, tata, fratele ori bunica, că e o imagine pe care am văzut-o și ne-a creat un sentiment pe care l-am tradus în minte ca pe o cauză – efect (dacă fac asta, obțin această stare interioară). Psihologii numesc asta credințe sau „core beliefs“ și în jurul lor ne construim viața. Sunt alegeri pe care le facem zilnic și despre care nu știm anume de ce le facem. Și asta e ceea ce vreau să cultiv în relația cu copilul meu: alegeri conștiente. Sunt conștientă că deja îi „vând“ copilului meu convingerile mele prin felul în care mă port, și asta nu pot controla. Însă ce pot să fac este să fiu cât de limpede pot în alegerile mele. Și pentru asta, am nevoie în primul rând de compasiune. Față de mine și față de ea.
Un exemplu concret care mă testează recurent legat de compasiune este atunci când eu sunt foarte obosită și îmi doresc ca ea să se culce mai devreme. Vezi, eu am ceva în mine, și vreau ca ea să facă ceva, pentru că eu nu pot gestiona ce trăiesc. Și ea plânge și refuză să doarmă și îmi vin în minte toate îndoielile mele legate de cum sunt ca mamă: oare știu să pun limite sănătoase, oare îmi doresc ca ea să facă ceva pentru mine ori chiar e ora ei de somn și nu știu eu ce să fac, doar văd că e obosită. Compasiunea mă ajută să nu explodez, să nu mă enervez, sau dacă o fac, să știu că nu are legătură cu ea, ci cu mine, și să am răbdare față de amândouă. Și atunci îi dau spațiu și o ascult. Ei, absolut de fiecare dată descopăr că ea avea o nevoie neîndeplinită din cauza căreia nu putea să se culce. Fie avea de terminat un desen ori ceva din joaca ei, fie o durea burtica, fie un dințișor. Compasiunea mă ajută să stau în prezent și să nu fac judecăți generale legate de o situație izolată (eu sunt obosită, ea mă refuză = nu sunt o mamă bună pentru că ea „nu mă ascultă“ sau pentru că sunt obosită și vreau să închei ziua mai repede prin somnul ei).

Eşti consilier acreditat pentru dezvoltare personală, cu studii în psihologie clinică și psihoterapie. Cum te ajută pregătirea profesională în relaţia cu propriul copil?

Pregătirea profesională mă ajută cu diverse tehnici – cum ar fi mindfulness-ul – ca să pot să mă țin de obiectivul meu în relația cu ea. Și mă ajută să înțeleg mai bine dezvoltarea mea și a ei, atât cognitiv, cât și emoțional. Însă cel mai mult mă ajută toată munca de autodescoperire de până în prezent, mai mult chiar decât că știu în ce etapă cognitivă de dezvoltare este ea și ce am de făcut să o sprijin. Emma are acum 1 an și 4 luni și, de când am rămas însărcinată și până acum, nicio informație din pregătirea mea nu m-a ajutat atât de mult pe cât mă ajută exercițiul constant al compasiunii și prezenței.

Tu ai inventat #reţetalui20’? Ai vrea să le povesteşti cititoarelor noastre mai multe despre ea?

Oh, da. Și tare mult mi-ar fi plăcut să pot posta mai multe pe acest subiect. Însă, între sesiunile de alăptare încă dese și celelalte proiecte, puține resurse fizice îmi mai rămân. Draftul meu de articole e plin. #reţetalui20’ înseamnă 20 de minute „libere“ pentru mamă. Când sunt mai mulți copilași, ei se joacă mult și între ei. Însă un singur copilaș își va lua partener de joacă adultul, care îi îndeplinește cel mai ușor nevoile. De obicei mama. Desigur, sunt multe momente de liniște de-a lungul zilei, însă uneori constat că 5 minute de liniște mă costă un perete de zugrăvit. Așa că am căutat variante prin care ea să poată petrece timp dedicat singură, concentrată pe o anume sarcină, un joc, o provocare frumoasă pentru ea. De exemplu, când avea 1 an, i-am făcut dintr-un borcan cu capac găurit la mijloc un recipient prin care ea avea de băgat niște cepuri. Apoi am mai luat o cutie lângă și am extins jocul: noua sarcină era să pună cepurile în cutie. Voiam să urmăresc dacă le va scoate din borcan, ori dacă va pune borcanul cu tot cu cepuri în cutie. Le-a făcut pe amândouă. Un alt joc similar a fost să își ordoneze raftul cu tacâmuri din plastic. Asta pentru că voia să stea cu mine la bucătărie și pentru că de obicei scotea totul afară și căutam variante prin care să schimbe obsesia asta. Așa că le-am scos eu afară și le-am înșirat, iar ea le-a pus înapoi pe categorii. Sarcina asta a mers pe la 1 an și 3 luni. A durat cam tot 20 de minute. Altă dată, am pus într-un castron cu apă un pumn de pietre strânse împreună pe afară, iar sarcina ei era să le transfere într-un castron „la uscat“.
Avea pentru asta o lingură cu o gaură în mijloc și una normală. S-a concentrat foarte mult, alte 20 de minute câștigate.

Care sunt lucrurile pe care le-ai aflat despre tine de când ai devenit mama Emmei Carla?

Că am mai puțină răbdare decât credeam. Că îmi place să cânt și mi-ar plăcea să învăț și cântatul la instrumente. Că am nevoie de un minimum de ore de somn pentru a fi funcțională și împăciuitoare. Că am crescut interior foarte mult în ultimii ani și nu știam asta despre mine, din exterior. Că sunt așezată și conținută și că e ok să cer sprijin atunci când nu sunt. Că am alte valori și să trăiesc conform lor mă poate costa relații apropiate, cost pe care am avut puterea și durerea să îl suport. Și am învățat să mă întreb așa cum o întreb și pe ea: „care este nevoia ta acum?“ iar răspunsul meu, exprimat intuitiv și repede, m-a surprins de multe ori.

Ce alte proiecte pregăteşti?

Unul dintre proiectele de suflet care e proaspăt lansat se numește „Curs de mame noi“. Are aceeași misiune și obiectiv ca blogul, doar canalul diferă: ne întâlnim live. Și tot ca blogul, cursul a ieșit el singur, adică gândul la el nu mă lăsa să dorm deloc. Nu m-am simțit pregătită să îl concep, căci el cere multă muncă și eu cer mult somn. Însă a ieșit, odată ce m-am așezat la laptop. Iar pe măsură ce scriam, adunam în jurul meu și mai multe cărți și studii. Cursul pentru mame noi a fost creat pentru însărcinate de regulă, însă am avut în curs și mame care au un bebeluș acasă, cât și femei care doar voiau să rămână gravide. Conținutul lui este făcut în jurul așteptărilor noastre și în jurul schimbărilor fizice și psiho-emoționale prin care trecem de la femeie la femeia-gravidă și apoi la femeia-mamă. E un proces de autocunoaștere și claritate. Nu mai trăim în familia extinsă sau grupuri, din care să învățăm cum să creștem un bebeluș și o familie de la zero, văzând familii crescând în proximitatea noastră zilnică. Învățăm în schimb cum să fim independenți și puternici, orientați pe obiectiv și acțiune. Apoi, vine un om nou și vulnerabil în viața noastră, total dependent de părinții lui, mai ales de mama în primele luni, iar noi vrem să aplicăm ceea ce știm: managementul resurselor și managementul riscului, într-un proiect complet nou. Or, într-o relație de interdependență, unde primează nevoile emoționale, nevoile de siguranță, hrană și iubire, nu mai funcționează independența. Mama învață cum e să fie cineva dependent de ea și cum să depindă și ea la rândul ei de cei din jur, fără a se simți slabă și neputincioasă. Iar pentru asta are nevoie să știe de dinainte cum își dorește să crească și să arate familia ei și mai ales, cum să aibă un grup, un „trib“ al ei la care să revină când are nevoie de sprijin și putere. Însă nu doar din tastele telefonului sau ale calculatorului. Avem nevoie de noi împreună, laolaltă, cu emoții, împărtășiri, ceai cald și acel zâmbet blând care spune „te înțeleg“.

Credit foto: Ramona-Nora Chis Photography, facebook.com/norachisphotography, norachisphotography.ro

Comments

comments