Puterea de a nu renunţa niciodată!

povestea_lunii

În primul rând aş dori să îţi mulţumesc deoarece ai fost de acord să ne oferi acest interviu. E nevoie de mult curaj şi stăpânire de sine pentru a putea împărtăşi experienţele dureroase prin care viaţa te-a încercat. Aveai 20 de ani când ai rămas prima oară însărcinată, iar de aici te voi lăsa să continui povestea.

„În anul 2002 am rămas însărcinată, iar eu şi soţul meu eram tare fericiţi că vom deveni părinţi, chiar ne făcusem planuri că peste un an voi mai face încă un copil. Totul a decurs bine, au urmat primele mişcări ale lui bebe, apoi lunile în care el se dezvolta în burtică. Timpul trecea şi am ajuns la 33 de săptămâni. Într-o dimineaţă ca oricare alta, am simţit că ceva nu este în regulă. De obicei bebe era foarte activ, chiar el mă trezea când mă împingea cu picioruşele, însă acum nu mai mişca. Sigur că m-am îngrijorat şi am mers de urgenţă la spital, iar medicul care era de gardă mi-a spus că bebe nu mai are activitate cardiacă. În acele momente totul s-a prăbuşit, nimic nu mai conta. Am născut un băieţel de 2200g care, după efectuarea autopsiei, s-a dovedit că era perfect sănătos.

Anul următor am rămas din nou însărcinată şi de data aceasta eram convinşi că totul va fi perfect. Am făcut analize, ecografii, consultaţii peste consultaţii, totul era absolut normal, până într-o zi, când din nou am simţit că ceva nu e în regulă, bebe mişca din ce în ce mai încet (aveam deja 33 de săptămâni, intrasem în cea de a 34-a). Am mers la spital, convinsă că totul se va sfârşi cu bine, însă după reacţia medicului meu mi-am dat seama că nici de această dată soarta nu era mai blândă. Au urmat ore de dureri şi contracţii, cred că vreo 12 în total, după care am născut o fetiţă de 2200g. Şi de această dată la autopsie s-a constatat ca bebe nu avea malformaţii interne sau externe, deci era perfect sănătos. Au urmat săptămâni, luni de durere şi lacrimi, luni de încercări disperate ale familiei să mă aducă pe linia de plutire. Mi-am revenit un pic de pe marginea prăpastiei şi am încercat să caut răspunsuri, nimeni nu mă putea ajuta, analizele erau perfecte. Am decis să iau o pauză şi să mă afund în muncă pentru a nu cădea într-o depresie din care aveam toate şansele să nu îmi mai revin.

Cea de-a treia sarcină a fost supravegheată strict. Din luna a patra am fost internată în spital, monitorizată chiar şi de 4 ori pe zi. Făceam ecografii de două ori pe săptămână, trecusem de cele 33 de săptămâni, doctorii erau foarte optimişti şi îmi spuneau că totul va fi bine, şi totuşi nu a fost. Au fost momente de coşmar, am născut un băieţel de 2350g la 34 săptămâni şi din nou la autopsie nu s-a găsit nimic. Au urmat apoi analize şi controale mai amănunţite, am mers la cei mai buni medici, la cele mai bune spitale, am mers la profesori universitari, răspunsul lor venea sec: ”NU găsim cauzele”.
La sfârşitul lui decembrie 2009 am rămas din nou însărcinată. Domnul doctor a hotărât ca în primele 2-3 luni să fac tratament cu Aspenter, iar la 4 luni medicul ginecolog a decis să fac injecţii cu heparină (Fraxiparine), chiar dacă analizele de trombofilie erau bune. Au urmat ecografii în fiecare săptămână, analize lunare. Din săptămâna 35 de sarcină făceam câte 2 ecografii pe săptămână, o ecografie normală şi încă una 4D, am ajuns într-un final la 38 săptămâni şi am născut un băieţel, atunci, în acea zi tot universul meu s-a schimbat.” Iuliana Zoarcă.

Eşti o femeie extrem de puternică, ce anume te-a ajutat să mergi mai departe? Cum ai găsit forţa interioară de a-ţi păstra echilibrul emoţional?

Familia mi-a fost aproape, soţul meu m-a ajutat foarte mult în aceste perioade, iar dorinţa de a avea un copil a fost atât de puternică încât am găsit acea forţă de a merge mai departe, indiferent de riscuri.
E greu de imaginat prin ce ai trecut, dar viaţa are un mod ciudat de a ne oferi ceea ce ne dorim cu atâta ardoare. Descrie-ne ce ai simţit când l-ai ţinut în braţe pe băieţelul tău drag?
A fost ceva ce nu prea pot descrie în cuvinte, am simţit că tot universul meu s-a schimbat. Mă uitam la el şi încă nu realizam că este minunea mea pe care am aşteptat-o atât de mult, am simţit că toată durerea şi suferinţa de până atunci nu au fost în van.

Cum reuşeşti să fii o mămică fericită?

Sunt fericită numai când mă uit la băieţelul meu, zâmbetele lui şi toate etapele prin care trece mă fac cea mai fericită!

Care este cea mai mare provocare întâlnită în calitate de mamă?

Nu ştiu, probabil cea mai mare provocare întâlnită în calitate de mamă a fost atunci când a trebuit să începem diversificarea. Era ceva nou pentru mine, ceva ce nu mai făcusem niciodată, îmi era teamă să nu greşesc undeva şi lui să nu-i placă, dar am trecut cu bine şi peste această provocare.

Ce valori consideri că sunt foarte importante şi ai vrea să le transmiţi copilului tău?

Sunt foarte multe, şi mi-aş dori tare mult să reuşesc să i le transmit: credinţa în Dumnezeu (eu cred în Dumnezeu şi fără această credinţă nu cred ca aş fi reuşit să merg mai departe). Dragostea faţă de oameni, respectul, bunătatea. Ar mai fi multe, însă acestea sunt cele mai importante!

Comments

comments