Relaţia dintre taţi şi copii, analizată de un psiholog

Societatea modernă este oglinda unui paradox: pe de o parte, taţii devin din ce în ce mai vizibili prin implicarea lor în creşterea şi educaţia copiilor (dovadă sunt nenumăratele bloguri pe această temă), pe de altă parte, este încurajată ideea că un copil poate fi crescut doar de mamă.

Rolul real pe care îl are un tată în viaţa copiilor se extinde pe cinci sectoare, delimitate ferm şi cu argumente de către psihologul Yvon Dallaire. Într-un context social în care din ce în ce mai mulţi taţi îşi doresc să se implice în educaţia copiilor lor, ar fi bine să ne punem următoarele întrebări, spune Dallaire: „În ce constă de fapt funcţia tatălui în viaţa copilului?“, „În ce sens este complementară, dacă nu similară, funcţiei materne?“, „Care este misiunea reală a tatălui?“. Psihologul de origine canadiană oferă răspunsuri, inspirat de lecturile sale şi de experienţa lui ca tată. A dedicat un capitol acestui subiect, „Un tată, la ce bun?“, în cartea „Homme et fier de l’être“, volum care are ca scop denunţarea prejudecăţilor pe seama bărbaţilor şi elogierea masculinităţii (Ed. Option Santé, Canada, 2001). Iată, mai jos, cele cinci sectoare în care se manifestă concret rolul tatălui, conform opiniilor psihologului:
Protecţie. Dacă la începuturi, datorită puterii fizice, protecţia asigurată de tată era limitată la pericolele exterioare – omul carvenelor trebuia să îşi apere apropiaţii, inclusiv copiii, de diversele animale care îi ameninţau – de-a lungul timpului, protecţia s-a extins spre cea de natură emoţională. Bărbatul secolului XXI este nevoit să ofere o siguranţă emoţională atât copiilor, cât şi soţiei (aceasta este, de altfel, şi una dintre cerinţele femeii moderne). Familia îşi doreşte să conteze din acest punct de vedere pe ajutorul tatălui. Pentru a le oferi siguranţă emoţională, el trebuie să fie prezent fizic şi psihic, să îşi valorizeze rolul în acest sens.

Educaţie. Tatăl trebuie să-i înveţe pe cei mici controlul de sine. Ce presupune acest lucru? Renunţarea la satisfacţia imediată generată de nevoi şi dorinţe sau, pe scurt, cum îi înveţi pe copii să aibă răbdare, să-şi canalizeze pornirile agresive spre o atitudine pozitivă, constructivă. Este evident că, făcând asta, îl va învăţa să îşi gestioneze mai eficient propriile nevoi şi propria agresivitate.

Iniţiere. Tatăl mai are rolul de a „umaniza“/ elibera de frustrări copilul, pentru a se putea integra în rândul adulţilor şi în contextul social. Exact cum se întâmpla în ritualurile de iniţiere din aşa-zisele triburi primitive. Tatăl îl familiarizează pe copil cu regulile societăţii, evident în condiţiile în care trăieşte într-o societate şi există, prin urmare, viaţă socială. Absenţa figurii paterne din acest sector sau neglijarea acestui aspect este responsabilă în mare parte de delincvenţa juvenilă şi de, implicit, creşterea îngrijorătoare a fenomenului. Copiii devin delincvenţi, concluzionează Yvon Dallaire, deoarece ei cred sau continuă să creadă că totul li se cuvine şi că ceilalţi sunt la cheremul lor (aşa cum era mama).

Separare. Femeia secolului XXI îşi doreşte de la partenerul de viaţă (tatăl copilului) o implicare cât mai complexă: să îi fie alături în toate etapele sarcinii, în timpul naşterii şi de-a lungul îngrijirii şi creşterii copilului. Soiul acesta de implicare este un prilej/mod extraordinar de manifestare a paternităţii şi de exercitare reală a funcţiei tatălui. Însă psihologul Yvon Dallaire insistă asupra faptului că rolul tatălui constă şi în a-l desprinde (nu despărţi!) pe cel mic de mamă şi pe mamă de cel mic, de a evita formarea unei aşa-zise „sfinte treimi“ în care fiecare îşi pierde identitatea. Astfel, tatăl îi dezvoltă capacitatea de a supravieţui şi de a se dezvolta şi, în egală măsură, îi permite soţiei/partenerei/femeii de a nu se simţi complet dependentă de cel căruia i-a dat viaţă, de a evolua la rândul ei.

Filiaţie (descendenţa). „Puţin contează numele de familie pe care îl poartă copilul, el are nevoie să ştie că are un tată şi cine este acest tată“, scrie Yvon Dallaire. Mai trebuie să ştie că descinde dintr-o linie genealogică, că face parte dintr-o istorie, dintr-o mare familie umană – explică el. În mod tradiţional, filiaţia patriliniară asigură tatăl că are un fiu sau o fiică şi fiului/fiicei că are un tată. În cazul mamei, nu există îndoieli, pentru că ea este cea care a dus sarcina 9 luni. În situaţia tatălui însă, uneori paternitatea trebuie demonstrată şi acesta este motivul pentru care s-au dezvoltat filiaţia patriliniară şi monogamia. Bărbatul este asigurat în felul acesta că el este cu adevărat tatăl şi că îşi poate dedica resursele – fizice, financiare, afective – copilului său. „E o dovadă de paranoia să crezi că oamenii au inventat aceste instituţii pentru a subjuga femeia. Le-au creat pentru a-şi apăra drepturile, paternitatea, ceea ce mi se pare un mijloc perfect legitim“, subliniază Dallaire.

Comments

comments