Relaţia dintre taţi şi copii în 3 filme diferite

Cu tati

Filmele sunt un bun motiv de meditaţie, mai ales atunci când au o poveste de spus. Am ales trei titluri pentru a ilustra relaţia diferită pe care taţii o au cu copiii lor, naturali sau adoptaţi, de vârste mici sau preadolescenţi.

„Handle with Care“ acoperă un subiect tabu, delicat, dar real
Să recunoşti că nu simţi o conexiune cu copilul adoptat ar putea fi un adevăr greu de digerat, însă o miză puternică pentru un scenariu de film. „Handle with Care“ („Hjertestart“ în norvegiană, „Manevrat cu grijă“ în română) este un film din 2017, regizat de Arild Andresen. Kjetil, personajul principal, este văduv şi se află într-o situaţie dificil de controlat emoţional: nu se poate descurca singur, ca tată, după ce a rămas fără soţie. Întâmplarea face ca Daniel, copilul lui, să fie adoptat, motiv pentru care, recunoaşte Kjetil, nu reuşeşte, cu atât mai mult, să stabilească o legătură cu el. Disperat, pleacă în Bogotá pentru a-i găsi mama biologică. Dincolo de interpretarea impecabilă a actorului Kristoffer Joner, care intră atât de bine în pielea lui Kjetil, frumuseţea filmului „Handle with Care“ stă în felul în care este redată această relaţie dintre un bărbat şi copilul adoptat şi, în special, încercarea acestuia de a se apropia de Daniel. Privit din afară, Kjetil este uşor de judecat: nimic nu ar trebui să influenţeze sentimentele unui părinte pentru copilul lui, ai putea spune. Dar să nu uităm: fragili nu sunt doar cei mici, ci şi cei mari, adulţii. Kjetil se află încă în perioada de doliu, sufleteşte nu este complet vindecat. Şi, în acest val uriaş de revoltă, el are o altă misiune solicitantă: să-şi îndeplinească atribuţiile de tată (adoptiv). Kjetil îşi conştientizează „problema“, o discută la psiholog, dar ceea ce îl restabileşte ca om, ca tată, este timpul petrecut cu Daniel. „Doar pentru că cineva nu îşi exprimă emoţiile, asta nu înseamnă că nu le are“, spune Arild Andresen despre personajul său. „Handle with Care“ rămâne o bătălie intensă pentru (re)câştigarea afecţiunii, despre capacitatea de a da şi a primi iubire.

„Kramer vs Kramer“, un alt exemplu de „singur cu tati“

Au trecut 40 de ani de când a fost lansat „Kramer vs Kramer“ şi, cu toate astea, în multe familii din ziua de azi lucrurile par la fel ca în filmul lui Robert Benton: tată dedicat jobului, soţie neglijată, copil crescut mai mult de mamă, bani suficienţi în casă, fericire puţină. Ted şi Joanna sunt căsătoriţi şi au un băieţel, Billy (6 ani). Într-o zi, Joanna îl părăseşte pe Ted şi i-l lasă pe cap pe Billy. În altă zi, îl dă în judecată pentru a cere custodia copilului… Dinamica întregii poveşti este dată, în mod cert, de rolul lui Meryl Streep (Joanna). Dacă Joanna nu ar fi făcut acest pas/nu ar fi plecat, Ted nu s-ar fi „redescoperit“ ca tată. La fel ca Kjetil din „Handle with Care“, îşi dă seama că o relaţie (tată-fiu), ca să funcţioneze, are nevoie de timp şi de implicare.

La început, Ted pare copleşit de obligaţii, dar pe parcurs îşi intră în rol, se obişnuieşte cu noul „statut“. Cea mai bună metodă de parenting este să vezi în copilul tău o fiinţă cu creier, şi nu o jucărie de pluş umplută cu puf – să te pui în locul lui pentru a-l înţelege, să îl implici în viaţa ta (şi nu doar tu în viaţa lui), să te „cobori“ la nivelul lui. Filmul exploatează intens emoţiile spectatorului şi invită direct la a o judeca pe Joanna: de ce a riscat liniştea şi echilibrul unui copil pentru a se regăsi pe sine? Nu e un act de egoism, până la urmă? Dar probabil că miza acestui compromis este apropierea tatălui de fiu.

„Leave No Trace“: comunicare perfectă între tată şi fiică, deşi cuvintele sunt folosite cu zgârcenie

Între Will şi fiica lui de 13 ani, Tom, există o comunicare perfectă, de invidiat, fără a vorbi prea mult unul cu altul, fără a diseca un subiect în o mie de aspecte de dragul schimbului de păreri şi a găsirii unei „rezolvări“. Will şi Tom nu sunt doar tată şi fiică, sunt o echipă. Trăiesc izolaţi de lume, într-un parc public din Portland, Oregon, şi coboară în oraş ocazional, când e nevoie de aprovizionare. Tom face o mică greşeală, sunt descoperiţi şi, din acest moment, existenţa li se schimbă. Filmul „Leave No Trace“ este considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului 1918, dacă nu cel mai bun, conform criticilor. Nu este doar despre stilul de viaţă pe care îl au un tată şi fiica lui preadolescentă, este despre procesul de maturizare prin care trece tatăl (chiar dacă în spate are o experienţă destul de dramatică, ca veteran de război): Will este adult cu adevărat când înţelege şi acceptă că ceea ce îşi doreşte Tom nu (mai) coincide cu ceea ce îşi doreşte el. S-ar putea spune că tehnicile de supravieţuire învăţate în timp dau roade în acest moment decisiv al relaţiei lor. „Leave No Trace“ lasă în urmă emoţia şi propune o abordare raţională, obiectivă a legăturii dintre părinţi şi copiii aflaţi în pragul adolescenţei.

Foto: www.imdb.com

Comments

comments