Iniţial, CreștemOameni.ro a fost un blog personal, iar în scurt timp a devenit pagina unei comunităţi. Ingredientele secrete au fost onestitatea şi reflexivitatea. Dar şi un om care s-a implicat intens de la primul text scris. Se numeşte Mihaela Coşescu, iar pagina de care se ocupă este nu doar despre cum creștem copiii noștri să fie oameni, ci şi, mai ales, despre cum ne creștem pe noi să fim oamenii care ne-am dori să fie copiii noștri.
Revista „Copii şi Părinţi“: Cum ţi-a venit ideea paginii crestemoameni.ro?
Mihaela Coșescu: Ideea de a face un blog s-a ivit atunci când fetița mea mă bombarda cu micile ei filosofii de pe la 2 ani (în anul 2014). Mă fascinau cuvintele ei, așa cum cred că li se întâmplă tuturor părinților, și încercam să le scriu pe telefonul mobil pentru a nu le uita. Apoi mă sunau bunicii sau prietenii și mă pomeneam povestind același lucru de vreo câteva ori, așa că m-am gândit ca în loc să povestesc același lucru la telefon de x ori, mai bine petrec acel timp cu Maria și le dau celor apropiați pe e-mail să citească. Când s-au strâns deja câteva povești, m-am gândit că mai bine scriu pe un blog poveștile noastre mai mult sau mai puțin haioase și cei care ne iubesc pot citi de acolo când au timp. Începusem deja să îi spun Mariei povești inventate de mine și cochetam cu ideea de a scrie cărți pentru copii, așa că m-am gândit că pot publica pe blog și ciorne ale poveștilor mele, frânturi, pentru a le împărtăși cu publicul larg.
Cum ai ales numele?
Intrasem într-o perioadă de creștere interioară concomitent cu cea în care creșteam copiii, așa că numele blogului a venit natural. În plus, mi-am dorit să nu fie doar despre mine și despre noi, visam să produc o schimbare împreună cu alți oameni, să inspirăm prin poveștile noastre de viață oamenii din jur să facă alegeri conștiente, să crească, să fie preocupați de educație, să își crească copiii pe fundamentul unor valori.
Cine este omul din spatele acestui site?
Dacă mă întrebi cine sunt eu, nici eu nu mai știu cine sunt. Mă simt uneori bombardată de multitudinea de roluri pe care încerc să le îndeplinesc, așa că nu mai știu cine sunt. E clar că, în perioada aceasta, mai mult decât orice sunt mamă. E un rol asumat, deși mi-aș dori să aloc mai mult timp și altor lucruri care îmi fac plăcere. Mi-aș dori să am mai mult timp să citesc și să scriu. Deși lucrez de prin 2012 la povești pentru copii, în 5 ani am reușit să public doar două cărți. Îmi doresc foarte mult să fiu autoare de cărți pentru copii. Deși am publicat deja două cărți, îmi doresc să fac mult mai mult, să cresc, să învăț, să scriu în fiecare zi mai bine, să ofer copiilor mei și copiilor împreună cu care cresc ei în lumea aceasta o moștenire frumoasă. Primele mele cărți publicate au tratat subiecte fierbinți pe care le trăiam zi de zi. Gelozia surorii mai mari la apariția fratelui mai mic și dragostea necondiționată a părinților a fost tema primei cărți publicate în 2016: „Te iubesc, orice culoare ai avea!“, o carte vindecătoare pentru copii de toate vârstele, inclusiv pentru adulți care au rămas cu răni deschise din copilărie. Este o carte pe care am citit-o în fața a peste o mie de copii și pe care copiii o cer părinților. Cer să le fie citită de foarte multe ori pentru că au nevoie ca ei, părinții, să îi înțeleagă mesajul și să îl rostească răspicat și credibil în fața copiilor.
„Împreună până la capătul lumii“ este o carte terapeutică, despre părinți care se iubesc și totuși se ceartă atunci când nevoile lor nu sunt împlinite, o carte scrisă împreună cu fiica mea cu care am vrut să le transmitem tuturor copiilor că atunci când părinții se ceartă niciodată nu e vina copiilor, așa cum am vrut să le transmitem tuturor părinților un apel la comunicare non-violentă, la înțelegerea nevoilor celuilalt și, mai ales, la a ne asculta copiii, care, uneori, găsesc cele mai bune soluții cu inima deschisă. Pentru a încheia, cred că eu, Mihaela Coșescu, sunt o căutătoare acum. Caut poveștile din mine și din ceilalți, caut viața, caut fericirea, caut întrebările.
Multe texte sunt structurate ca poveste. Însăşi prezentarea ta de pe site începe cu „Am început să scriu pentru a nu-mi uita amintirile…“. Le citeşti copiilor tăi poveşti seara?
Da, citim și spunem povești în fiecare seară. Uneori mult prea multe povești. Copiii nu ar mai vrea să doarmă, deși eu sunt epuizată, însă sunt fericită că am reușit să sădesc în sufletul lor dragostea pentru cărți, povești, că îi văd empatizând cu personajele, că îi aud punând foarte multe întrebări. Sunt foarte fericită că îmi pun atât de multe întrebări la care nu am un răspuns spontan, ci trebuie, la rândul meu, să îl caut. Uneori găsim răspunsuri împreună. Iar când credem că l-am găsit, descoperim că am găsit, de fapt, o nouă întrebare.
Cât de mult s-a dezvoltat CrestemOameni.ro în 3 ani şi care a fost „ingredientul“ secret care a dus la dezvoltarea lui?
CreștemOameni.ro a fost inițial un blog al meu și ulterior a devenit al unei comunități. Ingredientul secret a fost onestitatea cu care au fost scrise poveștile de pe blog și reflexivitatea. De asemenea, cred că a contat foarte mult faptul că am atras în jurul comunității oameni cu valori comune, pasionați de educație, dornici să devină în fiecare zi o versiune mai bună a propriei persoane. Pe lângă blog, am înființat Asociația Creștem Oameni cu care am derulat câteva proiecte sociale. Și, ulterior, am înregistrat la Biblioteca Națională Editura Creștem Oameni, unde public cărțile mele pentru copii de toate vârstele. Ritmul de creștere al comunității, al proiectelor Asociației sau al Editurii este unul mult mai mic decât mi-aș dori, însă este o creștere organică, pe baze solide și cred că o construcție de acest tip va trece proba timpului.
Cum ai reuşit să echilibrezi munca ta din spaţiul virtual cu „jobul“ de mamă, dat fiind faptul că ai doi copii?
Este o întrebare capcană deoarece conține și răspunsul care nu poate fi decât parțial real. Dacă privesc jumătatea plină a paharului, pot spune că am reușit să echilibrez viața profesională cu cea de familie într-un anumit fel. Însă la fel de bine pot spune că acest echilibru între cele două planuri este foarte fragil sau uneori inexistent. Că am decis într-un mod asumat să renunț la tot ceea ce construisem pe plan profesional pentru a fi aproape de copiii mei în primii ani de viață. Drumul profesional pe care am pornit este nou și, ca orice început, este incredibil de greu, mai ales cu copii mici. Din exterior, pare că sunt femeia cu superputeri și că fac de toate, sunt peste tot. De fapt, eu fac mult mai puțin decât mi-aș dori atât pe plan profesional, cât și pe plan familial și recunosc că asta mă frustrează deseori. Deși pe ansamblu lucrurile sunt bune, suntem sănătoși, copiii cresc frumos, petrecem destul de mult timp împreună, această alegere de a pune planul profesional „în limita timpului disponibil“ vine la pachet cu lipsa predictibilității timpului alocat sarcinilor profesionale. Îmi fac tot felul de planificări pe care sunt nevoită să le amân și uneori trec dintr-o amânare în alta, acumulând frustrarea lucrului neîndeplinit, așa că am ajuns de multe ori să am perioade în care să nu îmi propun nimic pentru a evita apariția acestor sentimente. Sunt sigură că în timp lucrurile se vor așeza, că voi avea timp mai mult pentru partea profesională, însă eu trăiesc acum în prezent și prezentul e deseori cea mai dificilă perioadă pe care o trăim.
În ciuda imaginii idilice care poate apărea public, recunosc că pentru mine a avea doi copii este incredibil de greu și provocator, că de multe ori am fost nepregătită pentru ceea ce au simțit copiii, că am făcut tot felul de greșeli, pe care, însă, am încercat să le transform în oportunități de creștere interioară pentru mine și pentru copii.
Cum sunt vacanţele în patru? Este complicat să pleci la drum cu doi copii?
Nu ne-am temut niciodată să plecăm în vacanță cu copiii. Am plecat prima dată când Maria avea 2 luni și în fiecare an plecăm două săptămâni la mare cu ambii copii. Vara, de obicei, mai mergem la bunici, străbunici sau la munte. Am plecat mereu în vacanță cu așteptări foarte mici, așa că vacanțele au fost mereu peste așteptări :). Vacanța cu copiii este vacanța copiilor. Copiii sunt fericiți să fim toți 4 în vacanță, 24/24, însă pentru noi este destul de obositor. Poate unii părinți reușesc să se relaxeze mai bine, noi plecăm de obicei obosiți și ne întoarcem și mai obosiți. E normal, copiii sunt mici, sunt mereu cocoțați pe noi sau lipiți de noi. E și aceasta o perioadă, are frumusețea ei, sunt sigură că ne va fi foarte dor de ea foarte curând.
Există câteva principii de la care nu te dezici în creşterea şi educaţia fetiţei şi băieţelului tău?
Încerc să îmi cresc copiii să fie autonomi, să gândească cu mintea lor, să își pună întrebări, să privească fiecare om cu respect și să îi trateze pe cei din jur în modul în care și-ar dori să fie tratați ei. Sigur că le explic despre responsabilitate, asumarea greșelilor, onestitate, atunci când e cazul, însă cred că cel mai bine înțeleg aceste noțiuni cu exemple concrete, mai ales legate de noi, părinții. E mult mai ușor să înțeleagă ce înseamnă asumarea greșelilor atunci când eu însămi îmi asum greșelile mele, explic foarte limpede unde și cum am greșit și îmi cer scuze, așa că încerc ca, prin comportamentul meu, să le transmit aceste valori. Uneori nu-mi iese și mă văd imediat în oglinda lor și știu și ce trebuie reparat, așa că lucrez la asta. Și metoda dă roade, copiii fac tot felul de analogii atunci când se află în situații similare, își amintesc explicațiile și le repetă, uneori mă corectează ei pe mine și asta nu poate decât să mă bucure.
Sigur că fac împreună cu ei tot felul de activități și jocuri pentru a le răspunde nevoilor de cunoaștere, însă, mai presus de a avea copii inteligenți, îmi doresc să am copii cu simț etic, care să aibă o busolă morală interioară, care să fie fericiți cu cei care vor deveni și să doarmă liniștiți noaptea.
Care sunt cele mai importante 3 lucruri pe care le-ai învăţat tu, ca om, de la copiii tăi?
Învăț în fiecare zi câte ceva de la copiii mei. Pot spune că îmi sunt cei mai buni profesori, fiecare dintre ei e un maestru spiritual pentru mine.
Cele mai importante lucruri le învăț despre mine. Învăț care îmi sunt limitele, văd în ce context ajung să mi le ating, învăț din greșelilele mele, uneori chiar le repet și în timp ajung să nu le mai repet, dar fac poate alte greșeli. Cel mai important este modul reflexiv în care îmi cresc copiii și mă cresc și pe mine odată cu ei. Sunt capabilă să dau filmul înapoi, să mă văd în oglindă chiar dacă uneori nu îmi place ce văd, să le explic copiilor ce am greșit, în ce context, cum aș fi putut să fac mai bine, cât de rău îmi pare, cum îmi doresc să mă comport data viitoare. Scuzele sunt foarte importante, dar și explicațiile în egală măsură.
Am învățat tot de la copiii mei că am nevoie să mă iert atunci când greșesc, pentru că dacă ei mă iertau cu ușurință, pentru mine era mult mai dificil să accept că nu sunt perfectă, că fac greșeli, că greșesc chiar cu ființele ce le iubesc cel mai mult pe lume. Și tot de la ei am învățat că am nevoie nu doar să mă iert, ci mai ales să mă iubesc pe mine, să am grijă de mine și de nevoile mele.
Tot de la ei învăț să mă bucur de viață, de prezent, de ceea ce ni se întâmplă zilnic frumos și bun, deși uneori uit asta. Copiii trăiesc în prezent și noi avem acest privilegiu să fim trași după ei în lumea lor magică. Învăț mereu de la copii dacă sunt cu mintea și inima deschisă și cred că pentru mine a avea copii este o oportunitate de creștere personală, că sunt părți ale ființei mele pe care poate nu le-aș fi descoperit niciodată dacă nu aș fi avut copii.
Ce planuri ai cu pagina ta în viitorul apropiat?
Mi-aș dori să am timp să scriu mai des pe blog, povești reale despre viața reală cu copii sau despre viața reală cu copilul din mine sau cu omul din mine pe care îl descopăr și încerc să îl cresc. Cred cu tărie că poveștile scrise onest despre durerile, frustrările, depresiile, încercările noastre pot ajuta și alți oameni, în măsura în care se vor regăsi în ele. Aceste povești conțin un ingredient important: vulnerabilitatea, care face comunicarea cu cititorii de pe poziții de egalitate și nu de pe poziții de putere. Nu mi-ar plăcea să scriu un articol în care să urechesc cititorii pentru că urlă la copiii lor. Prefer să scriu onest despre cum am ajuns eu să urlu la copiii mei, despre ce m-a adus acolo, despre ce spune această faptă despre mine, despre limitele mele, despre ce mai am de vindecat, ce mai am de lucrat cu mine, despre cum mai am eu de crescut ca om. În acest mod, cititorii pot citi poveștile cu o doză de confort, pentru că nu sunt scoși la tablă, dar dacă emoția și onestitatea sunt acolo, se vor regăsi, vor reflecta și vor respira adânc în situații similare. Și se vor simți poate mai puțin vinovați și mai dornici de a lucra cu sine. Creștem Oameni este despre cum creștem copiii noștri să fie oameni, dar este, mai ales, despre cum ne creștem pe noi să fim oamenii care ne-am dori să fie copiii noștri.
Îmi doresc, de asemenea, să scriu mai mult despre cărțile frumoase pe care le descopăr cu copiii, despre oamenii frumoși cu care interacționăm, care schimbă educația în România, despre inițiative culturale, despre atelierele care apropie știința de copii, de parcă ar fi o joacă, despre locurile frumoase unde putem petrece timp de calitate cu familia. Vreau să ajut la diseminarea practicilor educaționale inovatoare, centrate pe nevoile emoționale și cognitive ale copiilor, astfel încât din ce în ce mai mulți părinți să contribuie la schimbarea sistemului educațional, venind cu propuneri concrete pentru susținerea grădiniței și școlii. Cred foarte mult în acel triunghi cadre didactice – copii – părinți pentru schimbarea de care avem nevoie în educație și voi încerca să îmi aduc umila mea contribuție, atât prin blog, cât și prin poveștile pe care le scriu. Îmi doresc ca poveștile mele să ofere mai multe întrebări decât certitudini, să nască dezbateri și discuții care să ducă la conectare între membrii familiei și să deschidă apetitul pentru cunoașterea de sine și a lumii care ne înconjoară.