Să ne concentrăm şi pe confortul emoţional al lui bebe, nu doar pe cel fizic!

Credeţi că este suficient pentru bebe să fie hrănit şi îngrijit? Nu! E nevoie să ne concentrăm şi pe confortul lui emoţional, nu doar pe cel fizic. Doamna psiholog Bogdana Bursuc ne-a explicat, pe bebeteiubesc.ro, că atingerea este primul pas în dezvoltarea arhitecturii creierului său. Iată, mai jos, răspunsurile specialistului la întrebările cel mai des întâlnite pe această temă:

Prea multă atenţie din partea mamei poate „sufoca“ bebeluşul?

Pentru dezvoltarea cognitivă a copilului, atingerea este foarte importantă, deoarece reprezintă primul pas în dezvoltarea arhitecturii creierului. Dacă acest lucru nu se întâmplă, consecinţa constă în modul în care evoluează creierul, putând fi lacunar sau insuficient. Prin urmare, dezvoltarea cognitivă nu mai poate fi susţinută de o neurofiziologie, adică de o structură cumva biologică. Un rol esenţial îl are, deci, atingerea. Copilul conştientizează prin ea că are un corp, independent de cel al mamei. Datorită acestei interacţiuni, el va reuşi apoi să îşi producă singur senzaţii. În consecinţă, o mamă nu poate niciodată greşi spunând că îl sufocă oferindu-i prea multe atingeri, decât doar dacă este total neatentă. Contactul fizic este cel dintâi mod prin care cel mic învaţă de fapt că este în siguranţă, o cale de dezvoltare a abilităţilor de ataşament, iar ataşamentul stă la baza evoluţiei procesului cognitiv. Noi nu învăţăm nimic altceva dacă nu ne simţim în siguranţă. Copilul, cât a stat în uterul mamei, a fost în permanenţă, într-un fel, atins. Prin orice mişcare pe care o făcea, exista, implicit, un contact. Şi-atunci, în momentul în care vine pe lume, dacă este foarte puţină atingere, e ca şi cum ar fi într-un câmp deschis, într-un vid, pierdut. Şi noi, dacă ne-am afla într-un câmp deschis, tendinţa firească este să ne deplasăm spre primul copac, ori într-o zonă unde e o graniţă, un gard, nu mergem pe mijlocul câmpului, împinşi fiind de un sentiment de securitate. La fel şi în cazul copilului. Din mediul intrauterin, unde a fost înconjurat de ceva, protejat, atins, ajunge deodată într-un „câmp deschis“, fără nici o graniţă. O situaţie generatoare de nelinişte pentru el. Şi-atunci, atingerile, o dată că vor stimula foarte mult reţelele neuronale necesare ca el să se simtă în siguranţă, formând şi o bază a dezvoltării creierului de după naştere, îi asigură apoi, nou născutului, o stare de linişte.

Dacă luăm în braţe copilul, de fiecare dată când plânge, nu există riscul de a-l răsfăţa? Există noţiunea de „răsfăţ“ în cazul unui copil foarte mic?

Verbul „a răsfăţa“ implică în primul rând o chestiune de natură lingvistică, e un cuvânt care nu e potrivit pentru primele luni de viaţă ale copilului. Dacă are o lună, două trei, nu se poate spune că este „răsfăţat“. Există alte cuvinte potrivite acestei vârste, cum ar fi „luat în braţe şi liniştit“, dar asta este practic sarcina părinţilor când vine pe lume bebeluşul. Ei au ca obiectiv să-l acomodeze şi să-l facă să se simtă confortabil în noua lume. Un lucru foarte important este, de fapt, această liniştire, acţiunea de a-l linişti. De fiecare dată când are un disconfort, cel mic va învăţa să-l exteriorizeze, să se manifeste, să ceară ajutorul prin plâns, prin urlete, prin tot felul de mişcări, situaţii în care părinţii trebuie să intervină pentru ca el să se liniştească. Doar intervenţia lor îi dă acest sentiment de „ok, e ceva nou, însă nu e periculos“, deoarece copilul se sperie chiar şi de senzaţiile pe care le are. El primeşte astfel mesajul că poate avea încredere în părinţi şi, odată ce se stabileşte sentimentul de încredere, este clar că va putea stabili relaţii sănătoase şi mai târziu. Învaţă, de asemenea, tot prin liniştire, că poate să comunice şi este capabil să facă lucrul ăsta. Va continua, aşadar, să comunice. Dacă el are o nevoie, iar părintele nu răspunde la ea, pe motiv să nu i se urce în cap sau să nu-l „răsfeţe“, el învaţă că modalitatea prin care transmite mesajul nu funcţionează sau că nu se pricepe la comunicare, aşa că renunţă. Şi, mai târziu, la vreo 14 ani, ne vom întreba de ce copilul nu comunică, uitând că l-am descurajat de la bun început. În concluzie, în primele luni are loc dezvoltarea unor structuri neuronale care fac posibile aceste abilităţi de a transmite un mesaj. Dacă nu le ai ori sunt slab dezvoltate, abilităţile nu vor avea o bază de susţinere. Fiecare părinte învaţă, cumva, plânsul copilului: ştie care e plânsul de frig, de foame, de scutec, de „teatru“ şi-atunci, într-adevăr, anumite comportamente nu trebuie încurajate, însă asta se întâmplă mai târziu, în primele luni de viaţă este vorba în mod clar de nişte nevoi. Şi mai e ceva: în general părinţii se concentrează pe dezvoltarea fizică, asigurarea hranei şi a unui confort fizic. Puţini se concentrează şi pe asigurarea confortului emoţional. El are nevoie nu doar de supravieţuirea fizică, ci să i se răspundă şi la nevoile de natură emoţională. Or luându-l în braţe şi liniştindu-l, e o reacţie, un răspuns la nevoile lui emoţionale.

Comments

comments