Vârsta de la care un copil începe să vorbească poate varia de la caz la caz. Există situaţii când îşi dau drumul la vorbă până în doi ani, alţii după doi ani şi cei mai mulţi începând cu trei. De la simple silabe, la cuvinte şi în final propoziţii, evoluţia limbajului este fantastică. Înainte de 1 an, chiar dacă el nu se exprimă în cuvinte, ci mai curând în silabe ori sunete, asta nu înseamnă că nu înţelege. De aceea este bine ca, încă de la o vârstă fragedă, să comunicăm cu el clar, să descriem ceea ce facem şi să evităm pe cât posibil exprimările telegrafice.  Sigur, este nevoie de răbdare, dar modul părinţilor de a interacţiona verbal cu cei mici îi va ajuta în dezvoltarea limbajului.

Situaţia 1: Copilul povesteşte o întâmplare din care părintele nu înţelege aproape nimic

Fie că a asistat la o întâmplare în parc pe care vrea să o povestească ori să redea ce i-a spus bunica sau orice altceva din viaţa lui, copilul nu se exprimă îndeajuns de coerent. Ce are de făcut părintele? În primul rând să nu îl întrerupă când îi povesteşte ceva, să îl lase să-şi spună povestea. După care, să intervină cu întrebări simple, pentru a-l ajuta să dea o logică expunerii: „Cine a făcut lucrul respectiv?“, „De ce a făcut?“, „Şi tu ce i-ai zis?“ etc. Reluând în felul acesta povestea, se va stabili o cauză şi un fir epic al evenimentului descris de copil, el va căpăta încredere în sine şi va învăţa încetul cu încetul să se exprime pentru a fi înţeles.

Situaţia 2: Spune cuvinte fragmentare, în căruţ, când este scos la plimbare

Poate că nu suntem atenţi chiar întotdeauna la ce spune cel mic când îl scoatem la plimbare, în căruţ, sau când îl ducem într-o vizită, la un alt copil. Cufundaţi în gânduri din diverse motive, ne deconectăm, fără să ne propunem asta, de la el. Însă, mersul la plimbare ar putea fi o altă ocazie potrivită pentru a-l ajuta în dezvoltarea limbajului. Fredonează în legea lui  o  melodie de la o animaţie preferată, silabiseşte cuvinte, cum ar fi „… bare!“ (de la plimbare), „pac“ (de la parc), îşi manifestă bucuria în cazul în care ştie că merge, de exemplu, în vizită la un alt copil. Ce are de făcut părintele? Să îi spună dinainte unde anume merg, să repete cuvintele pe care copilul le spune, în varianta corectă, să îi descrie lumea din jur în noţiuni cât mai simple. Efectul este dublu: 1. repetându-i-se cuvintele corect ele vor fi învăţate corect; 2. când părintele se implică   în procesul comunicării, cel mic va şti că nu vorbeşte de unul singur, că este ascultat.