Tulburări alimentare

sfatul-medicului-42

Cum se transformă un proces firesc, acela de a mânca pentru propria nevoie de foame, într-un proces nefiresc în care mâncarea este refuzată şi apar chiar reacţii extreme de vomă atunci când copilul este hrănit insistent?
Vorbim aici de situaţii în care nu există nici o stare de boală, de tulburări organice şi/sau funcţionale.

Dar ce inseamnă firesc în hrănirea unui copil?

Cum la noi efectele teoriilor psihologice apar cu întârziere, astfel încât sunt în vogă, când la alţii sunt deja depăşite există practica după care bebeluşii sunt hrăniţi din patru în patru ore. Această practică nu e rea în sine, întrucât şi chiar dacă nu s-ar pune în aplicare adliteram, s-a constatat că bebeluşii ajung oarecum la acest orar de hrănire după 2-3 luni de viaţă. Premisele de la care s-a pornit sunt greşite, acelea potrivit cărora copilul are nevoie de acest program de hrănire pentru a creşte disciplinat şi sănătos şi rigurozitatea cu care trebuie să se aplice. De aici un stres pe mămici şi o luptă, mai ales pentru cele care au bebeluşi noncomformişti şi care vor să sugă mai devreme de patru ore sau mai târziu de patru ore. În ambele cazuri apare panica: ce fac acum? În carte nu scria aşa sau medicul nu mi-a spus aşa.
Hrănirea după ceas, ca de altfel şi satisfacerea altor nevoi după ceas, imprimă relaţiei dintre mamă şi copil un aspect de luptă şi stres, aceasta constituindu-se în prima sămânţă a unei tulburări.
Pe măsură ce asigurarea unei nevoi a copilului crează mai mult stres şi anxietate mamei şi dizarmonia din relaţia cu copilul se accentuează, iar aceasta se va reflecta în modalitatea de reacţie faţă de satisfacerea nevoilor biologice.
Deci care este firescul? Firescul este să-i asiguri copilului nevoia de hrană atunci când îţi cere şi atît cât doreşte. Când vezi semnele clare că nu mai vrea mâncare (împinge sânul sau biberonul afară; împinge lingura la o parte; întoarce capul) te opreşti şi nu insişti.
Dacă în primele trimestre de viaţă copilul este hrănit exclusiv de mama lui, spre sfârşitul celui de-al treilea trimestru (pe la 9 luni), îşi manifestă interesul pentru a se hrăni singur. Acesta poate fi din nou un punct nevralgic în relaţia cu mama, întrucât contravine standardelor ei de igienă, disciplină, hrănire serioasă. Ca să trecem lin peste acest punct susceptibil de a crea o tulburare de alimentaţie este bine să-l lăsăm pe copil să-şi satisfacă nevoia singur sau măcar parţial singur. În felul acesta el capătă deprinderea de a se hrăni şi îşi dezvoltă o atitudine sănătoasă faţă de alimentaţie preluând parţial controlul asupra nevoilor lui.
Masa nu trebuie să fie o luptă între copil şi mamă, altfel victoria obţinută, de orice parte ar fi, este pe termen scurt şi plătită scump cu suferinţe de ambele părţi.
Greşeala tipică pe care o facem ca mămici, este că ne plasăm în rolul de îngrijitoare (care este necesar pentru primele luni de viaţă) şi nu mai ieşim din el. Nevoile copilului, de alimentaţie, somn, igienă şi defecaţie devin şi ale noastre şi începem să confundăm lucrurile. La un moment dat ele sunt ale noastre. După cum spunea Francoise Dolto, stomacul mamei este în stomacul copilului ei.
De aceea suferim în cazul în care copilul nu a mâncat tot gramajul stabilit de noi sau nu a dormit exact la programul stabilit etc. Pentru a ne echilibra şi a scăpa de această suferinţă, facem presiuni asupra copilului, forţăm hrănirea şi alte nevoi de bază, fără să realizăm că nu mai are nici o legătură cu trebuinţele copilului, ci are legătură cu încercarea de a ne regăsi noi starea de bine.
Tulburările de orice natură ar fi, apar atunci când se neglijează relaţia umană şi se transformă aspecte secundare ale existenţei,  cum ar fi nevoile biologice, în scopuri ale acesteia. Desigur că atunci când se naşte,  copilul pare o fiinţă plăpândă care are nevoie de ajutor şi de servire a nevoilor sale, însă pe măsură ce creşte este bine să ne desprindem de rolul acesta de îngrijitoare şi să mărim gradul de independenţă al copilului. Rolul de mamă presupune mai ales plantarea sămânţei fericirii în copil, a voiei bune, a încurajării în aspectele dificile ale vieţii.
Sacrificiul unei mame dacă tot trebuie să existe (încă nu ştiu sigur), să se facă în sensul renunţării la standardele ei de creştere şi îngrijire şi nu la epuizarea ei încercând să aplice aceste standarde, care de multe ori nu au legătură cu nevoile reale ale copilului.

Comments

comments