Confesiunile unei mame singure

Să găsești iubirea adevărată e un lucru foarte greu chiar și în condiții perfecte pentru acest lucru, atunci când nu îți petreci serile de sâmbătă uitând-te la desene animate și făcând orez cu lapte. Ne-am chinuit destul de mult cu problema asta și pe vremea când nu aveam copii, nu-i așa? Știu sigur că eu, una, m-am întrebat de multe ori unde e domnul ăla pe care îl aștept și cum să fac să îl găsesc. Așa că nu pot decât să-mi imaginez cât de greu e să găsești iubirea atunci când ai copii, o casă de întreținut de una singură, probabil un job și un sentiment permanent de vinovăție care îți șoptește că nu e corect să îți ardă de flirturi atunci când ai un copil de crescut. Singură.

Desigur, există și femei care acceptă cu senitătate faptul că sunt singure și se declară chiar fericite că își pot crește copiii în liniște, fără să îi pună zi de zi în fața unor discuții sau certuri interminabile, fără să întoarcă pe o sută de părți fiecare decizie legată de copii. Alte femei sunt ușurate să fi scăpat din relații toxice, care le măcinau sufletul, relații cu bărbați violenți, dependenți de alcool sau neglijenți. Însă multe dintre mamele singure sunt chiar singure. Timpul pe care îl pot petrece în oraș, la întâlniri sau petreceri este foarte limitat, dacă există. Mai ales atunci când copiii sunt mici, o viață socială sau personală coerentă este de multe ori de neimaginat pentru un părinte singur.

Povestea Johannei este una destul de neobișnuită. Are 34 de ani şi ne vorbeşte deschis despre cum a devenit mamă cu ajutorul unui donator anonim. Un donator. Nu un soţ, nu un iubit, nu un prieten de-o noapte. Povestea pe care o spune ea astăzi este povestea a mii de femei din lumea întreagă.

În 2009, s-a dus la medicul ei ginecolog care a întrebat-o de ce nu face un copil. I-a spus ceea ce simţea şi ea prea bine: că timpul trece. Că, pe nesimţite, „într-o zi” se transformă în „prea târziu”. „Când i-am spus ce vreau să fac, m-a întrebat dacă exclud varianta unei adopţii. I-am zis că nu, dar această procedură durează. Şi, dacă eu sunt sănătoasă, nu putem să facem pasul acesta?”.

I-a mărturisit mamei sale, care a susţinut-o în dorinţa ei şi, încet-încet, le-a spus şi altora. „N-au mai fost atât de sceptici, li s-a părut foarte curajoasă ideea şi pasul. Iniţial nu am vrut să fac o tevatură, pentru că mi-era teamă că nu o să se mai împlinească. Până şi tatălui meu i-am spus abia după o lună. Pentru că nu voiam să gândească nimeni negativ.
Voiam să mi se întâmple, să mi se realizeze acest vis”, îşi aminteşte de zilele în care a stat cu inima strânsă.

Cum îți găsești echilibrul fiind tu singurul părinte?

Pentru mine, totul reprezintă un dans neîntrerupt între nevoie mele și nevoile lui. Este vorba despre a da și a primi. Mă lupt să pot oferi sută la sută tot ce este mai bun în mine în fiecare zi, dar trebuie să accept ca acest lucru nu este întotdeauna posibil.

Îi sunt recunoscătoare mamei mele, fără ea totul ar fi fost mult mai dificil. Faptul că este alături de noi îmi oferă sprijinul moral de care am nevoie și nu numai. Datorită suportului permanent pe care îl primesc din partea prietenelor nu simt că aș fi o mamă singură. Orice problemă aș întâmpina, am în jurul meu oameni gata să îmi întindă o mână de ajutor.

Ce probleme ai întâmpinat de-a lungul timpului, consideri că a avea o familie monoparentală constituie o disfuncționalitate?

Nu mi-am pus niciodată problema că a avea o familie monoparentală este o disfuncționalitate, până când a trebuit să completez fișa de înscriere la grădiniță, unde doamna directoare a ținut neapărat să menționez acest lucru în documentul cu pricina.

Explicația nu e relevantă. A fost primul moment în care am ieșit din lumea mea și a prietenilor mei, care nu ne trataseră niciodată ca «speciali» doar pentru că familia noastră era formată din noi doi.

Primul care mi-a bătut obrazul a fost sistemul: condiția mea de mamă singură mă trimitea obligatoriu într-o zonă vulnerabilă, mă arunca printre clișee și mă trata de sus, fără să mă întrebe vreodată ce cred despre asta.

De altfel, am simțit stigmatul din clipa în care am devenit mamă. Înainte să am copilul, am lucrat ani de zile în televiziune. Petreceam ore în șir la serviciu, iar viața mea se consuma între pereții redacției.

Am crescut profesional enorm și am avut acces la un standard de viață peste medie. Lucrurile s-au schimbat complet în clipa în care am născut, iar lupta mea a fost să-i conving pe ceilalți de faptul că devenind mamă, nu ma face mai slabă, ci dimpotrivă.

Nu m-am așteptat, așa cum am spus, la niciuna dintre realitățile cu care m-am confruntat ca mamă singură, dar am învățat – cu ele și în ciuda lor – să mă bucur de micile avantaje ale acestui statut: de faptul că eu iau, fără istovitoare discuții și mulțimi de argumente, deciziile pe care le cred bune pentru copilul meu, de funcția de unic «ministru de finanțe», stăpân cu drepturi depline pe bugetul familiei, și de puternica legatură cu fiul meu, care n-ar fi fost, poate, la fel de frumoasă, dacă n-am fi învins în atâtea bătălii împreună.“