Ilinca, mica eroină

interviu-august-2016

Orice introducere este inutilă pentru interviul pe care îl veţi citi. Vă invit, aşadar, să vă bucuraţi sufletul cu mărturisirea unei mame care a învăţat de la un pui de om, mic cât o palmă, în ce constă măreţia vieţii şi a curajului, adevăratul sens al clişeisticului „Va fi bine!“.

Revista „Copii şi Părinţi“: Cum arăta Ilinca atunci când ai văzut-o prima dată? Câte săptămâni avea?

Antonia Zaharia: Intrasem în a 31-a săptămâna de sarcină. Am văzut-o imediat după naştere, asistenta a fost drăguţă şi a ţinut-o puţin în dreptul ochilor mei. Aşa cum era împachetată, i-am văzut doar feţişoara – foarte mică şi zbârcită, nu mi s-a părut mult diferită. A doua zi am văzut-o la terapie intensivă şi a fost greu, mă uitam la ea şi nu îmi venea să cred că respiră. Mă aşteptam să fie mică, dar ea era foarte mică! Nu avea niciun pic de grăsime sau colăcel, doar pielea care îi acoperea oasele şi care atârna. Cred că nasul mi s-a părut singurul loc unde o puteam privi, până mi se regla respiraţia. Ilinca a fost un copil prematur şi dismatur. Capul, care mie mi se păruse aproape normal, era mare în comparaţie cu restul corpului; degetele erau ca nişte beţe de chibrit lungi şi transparente.

A existat vreun semn, în perioada sarcinii, care ți-a arătat că vei naște prematur?

La ecografia morfofetală din trimestrul II am aflat că fetiţa noastră „rămăsese în urmă“ cu vreo 10 zile. Ni s-a spus să nu ne panicăm, că are timp să recupereze. Doar că ea nu a mai recuperat; nu a luat în greutate în ritmul normal. La naştere, la 31 de săptămâni, a avut 790 de grame. Trombofilia ereditară depistată înainte de a rămâne însărcinată (tratată cu anticoagulant în sarcină) este probabil una dintre cauzele retardului de creştere al Ilincăi. Totuşi, foarte multe femei în aceeaşi situaţie duc sarcina la capăt fără astfel de probleme. Datorită evoluţiei lente a Ilincăi, am fost prevenită că riscul de naştere prematură este mare. Ne-am bucurat că am trecut de 30 de săptămâni pentru că estimatul fusese de mai puţin.

Când ai aflat că vei naște prematur, te-ai simțit descurajată?

Am avut lângă mine medici buni, oameni cu suflet, care nu m-au lăsat să alunec pe panta asta. Multele ecografii pe care le-am făcut pentru a evalua situaţia fetiţei noastre aveau loc într-un cadru optimist, salutând fiecare modificare de greutate şi fiecare săptămână încheiată. Singurul moment în care m-am neliniştit a fost cel în care am căutat o a doua opinie. Am ştiut ce riscuri implică naşterea unui copil de 800 de grame, care sunt statisticile şi procedurile. Noi, ca părinţi, făceam tot ce se poate, medicii la fel. Teamă mi-a fost – că n-am să pot trece peste încă o pierdere. Aşa că, în afară de faptul că nu am pregătit înainte de naştere camera copilului şi nu am cumpărat hăinuţe şi jucării, ne-am păstrat optimismul cât am putut.

Îți amintești momentul în care ai simțit că Ilinca reacționează la vocea ta, atingerile tale, prezența ta?

Păi, mi-l amintesc perfect. Ştiu cum sună, dar aşa este. A doua zi după naștere, m-am dus să o văd, de dimineaţă, împreună cu medicul neonatolog. Doar piele, oase, cabluri şi furtunuri pe o măsuţă, să se poată interveni rapid. Aveam voie să o văd de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Seara m-am dus iar, singură de data aceasta. Mi-a fost teamă să-i vorbesc, să nu o trezesc sau să întrerup ritmul aparatelor. Stăteam lângă măsuţa ei şi o priveam. Nu ştiu ce m-a întrebat o asistentă în trecere pe-acolo, i-am răspuns şi atunci Ilinca a deschis ochii, uitându-se fix la mine. Nu s-a uitat în stânga, dreapta, nu m-a căutat cu privirea, doar a deschis ochii ăia albaştri imenşi, uitându-se fix în ochii mei. M-a luat pe nepregătite şi m-a derutat total. A fost momentul când am început să trăiesc cu frică. Să nu o pierd. Mâna aia de piele şi oase, cu ochi mari albaştri, era fetiţa mea. De atins am atins-o mult mai târziu, la câteva săptămâni. În braţe am luat-o când avea peste două luni.

Care au fost persoanele care te-au susținut cel mai mult cât ai stat în spital cu Ilinca?

Familia mi-a fost aproape, desigur. Părinţii şi soţul veneau zilnic. Mi-am cam dat la o parte prietenii pentru că simţeam că ei nu pot înţelege prin ce trec şi simplul lor „Va fi bine!“ mă răscolea. Cum să ştie ei? Cum să-mi promită?! Ne-am susţinut unele pe altele, mamele de prematuri. Am legat prietenii care au trecut dincolo de uşile saloanelor şi ale spitalelor. Am plâns împreună, ne-am rugat, am râs, ne-am bucurat şi am jelit. Ne-am învăţat cum se adoarme printre plânsete, cum se strânge în braţe o pernă, până ne vom strânge copiii.
Doctorul care a adus-o pe lume pe Ilinca mi-a spus la vreo câteva zile că „Ilinca va face tot ce va dori să facă“. Vorbele lui mi-au mângâiat sufletul şi mi le-am repetat nopţi la rând. Nu îl vedeam prea des, dar când ni se intersectau drumurile avea mereu un zâmbet şi un „E bine“ pentru mine.

Cum a fost perioada de după ce ai ieșit din spital?

Am ieşit din spital când Ilinca avea aproape 12 săptămâni. Deşi avea pătuţul ei, dormea cu mine în pat, să o simt eu că respiră. Capul ei avea o formă ciudată, plat la spate şi ţuguiat mult în sus, aşa că o tot mutam de pe o parte pe alta. Am început masajul pentru torticolis, gimnastica în cădiţă şi apoi kinetoterapie; controale oftalmologice dese până la maturizarea retinei şi apoi trimestriale; control ortopedic pentru depistarea displaziei de șold; controale dermatologice pentru hemangioamele de pe spate şi picior; control chirurgical pentru hernia ombilicală; analize peste analize, trimestrial, pentru evaluarea şi stabilirea dozelor de calciu, vitamina D3 etc. şi, nu în ultimul rând, evaluările neurologice şi ecografiile transfontanelare, pentru că Ilinca a avut două hemoragii intracraniene de grad I şi II.
Nu am primit vizitatori în afara membrilor familiei, şi în camera noastră se intra doar cu masca şi doar după dezinfectarea mâinilor. Eram obsedaţi de greutatea ei: cât mănâncă, cât ia în greutate. O cântăream şi de 3-4 ori pe zi. N-am scăpat uşor de obsesia asta.

Cum ai aflat de Organizația Salvați Copiii?

Ştiam de Organizaţia Salvaţi Copiii cu mult înainte, ca tot omul, dar am aflat că sunt implicaţi în dotările maternităţilor cu aparatură şi echipamente pentru copii abia când m-au contactat să mă întrebe dacă aş vrea să fac publică povestea Ilincăi, pentru a sprijini campania „Grijă pentru copii“. Bineînţeles că am acceptat. Apoi, citind despre ei şi campanie, ne-am dat seama că în februarie 2012, când Salvaţi Copiii a donat două incubatoare la Spitalul Cantacuzino, Ilinca a fost unul dintre cei doi copii care a primit incubator.

Ce sfat le-ai da mămicilor care trec printr-o situație similară?

Nu îmi place să dau sfaturi. Pot doar să le spun că pe mine m-a ajutat să vorbesc cu mame aflate în aceeaşi situaţie. Un copil născut prematur stă câteva săptămâni în spital. Mămicilor care trec prin situaţii similare le doresc să-şi găsească echilibrul, răbdarea şi speranţa. Copiii voştri, deşi mici şi fragili, sunt curajoşi. Pentru ei e bine să vă păstraţi şi voi aşa, curajoase. Vor avea nevoie de voi la capacitate maximă şi randament 100% când veţi ajunge acasă. De fapt, da, risc un sfat: să alăpteze.

Ce înseamnă Ilinca pentru tine?

Ilinca, pentru întreaga ei familie, este o eroină; este un exemplu de curaj şi ambiţie, de dragoste şi empatie. Pentru mine, în plus, este frică. Aceeaşi frică de a nu o pierde, care mă însoţeşte de când ne-am privit în ochi prima dată. Ilinca încă doarme cu mine. Adoarme în pat cu sora ei, dar înainte de culcare vine şi mă roagă: „Să mă furi de la Georgi când te duci la culcare!“.

Îi vei spune, când va crește, povestea ei?

În mare, îşi ştie povestea. Ilinca are 4 ani şi jumătate acum, este un copil isteţ şi a realizat de ceva vreme că este mai mică decât toţi copiii de vârsta ei, că părul ei refuză să crească în acelaşi ritm cu al celorlalte fetiţe, că nu are aceeaşi mobilitate/viteză sau că mama ei încă o poate duce în cârcă fără să se cocoşeze. Ştie de-acum că s-a născut mai devreme şi că a fost foarte mică, că a stat multişor în spital, că o îmbrăcăm cu haine pentru copii în vârstă de 3 ani, că suntem mândri din cale afară de ea şi în plus… se cântăreşte singură.

Ce ai învățat tu din povestea ei?

Că uneori visele devin realitate. Că pot şi vreau să fiu un om mai bun. Că paşii mici sunt vitali. Încă învăţ. Învăţ să am răbdare cu îndârjirea şi ambiţiile ei. Îmi tot spun că m-am rugat de ea să fie puternică şi să lupte, aşa că acum învăţ să negociez cu un pui de om. Şi învăţ să trăiesc cu teamă, îmi împing limitele zi de zi, de dragul ei. Sper să ajung la performanţa de a o lăsa într-o tabără înainte de majorat!

Donează şi tu la 8844! Doar împreună putem să le oferim copiilor născuți prematur un start mai bun în viață! În 2016, Salvați Copiii își propune să doteze încă 29 de maternităţi cu echipamente moderne destinate îngrijirii nou-născuţilor. Până acum, Salvaţi Copiii a dotat 58 de maternităţi cu aparatură modernă, necesară supravieţuirii copiilor născuţi prematur sau cu greutate mică la naştere, ajutând anual 18.000 de copii să trăiască. Cu un simplu SMS, la 8844, cu textul „SALVEZ“, le poţi da o şansă la viaţă. SMS-ul reprezintă o donație lunară în valoare de 2 euro – mai puţin decât un suc la o terasă sau o masă de prânz. Toți banii strânși astfel se vor duce către dotarea maternităților din România cu aparatură medicală modernă. Până în prezent, s-au trimis peste 37.000 de SMS-uri la 8844 către Salvaţi Copiii.