Miracolul durează 15 minute

povestea-lunii-decembrie-2015

Este jurnalist de profesie, mamă și zână bună. Datorită ei, o fetiță pe nume Adelina Ioana zâmbește azi, gângurește azi. Și nu e copilul ei, dar e ca și când ar fi… Ileana Voicu Ghinea ne-a povestit o întâmplare unică prin care a trecut. A ajutat-o pe prietena ei, Daniela, să nască. Acasă, într-un moment total neașteptat. Ar repeta experiența? Oricând! De ce? Pentru că miza unei asemenea experiențe este una singură: viața!

Revista „Copii și Părinți“: Ce înseamnă ziua de 30 aprilie 2015 pentru tine?

Ileana Voicu Ghinea: Este ziua în care am trăit, practic și concret, miracolul vieții în mâinile mele.

Adică?

Am asistat și am participat la o naștere spontană, acasă, la prietena mea, Daniela.

Îți amintești cum a început totul?

Pe la ora 12, în ziua aceea, am vorbit cu ea la telefon. Mi-a spus că o doare puțin burta, dar ăsta era un detaliu de care se tot plângea în ultimul timp, deci nu m-am speriat foarte tare. Pe la ora 3 însă, după-amiază, m-a sunat iar. Făceam clătite. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, am întrebat-o dacă îi este rău, a spus că da și că ar vrea să o scot la un taxi. M-am urcat în mașină (stăm în cartiere foarte apropiate!) și am plecat spre ea.

Cum ai găsit-o?

Când am ajuns, o auzeam strigând de pe holul blocului. Fiica ei mai mare era speriată, bunica, la fel. Daniela stătea pe canapea, pe partea stângă, și singurele cuvinte pe care le articula erau: „Iese!

O pierd! De ce trebuie să trec eu prin asta?“.

Ce ai făcut în acel moment?

Am încercat să o liniștesc, să îi spun că, dacă nu i s-a rupt apa, nu are ce să i se întâmple. După care, am zis să o ridic cumva și să plecăm la spital. Dar nu se putea mișca! Am sunat la Ambulanță. Între timp, începuse să se dilate, iar mașina se afla în partea cealaltă a Bucureștiului.

Nu ai intrat în panică?

Ba da! Mi-am dat seama, în acea clipă, că începuse practic nașterea. Și mai era o problemă: copilul nu era poziționat corect, era așezat cu picioarele în jos și capul în sus. În termeni medicali se numește „prezentație pelviană“ a fătului, știam acest amănunt dinainte, de la Nicoleta. Era programată, prin urmare, pentru cezariană, deci riscul era clar…

Și, mai departe?

L-am sunat pe medicul meu ginecolog – aveam amândouă același medic. Mi-a zis să stau liniștită până vine Ambulanța. I-am răspuns că e imposibil, pentru că începuse deja să se dilate…

Ce sfat ți-a dat?

Marele meu noroc a fost că medicul nu mi-a zis o secundă ce să nu fac, ci CE SĂ FAC. În general, dacă îi spui unui om să nu facă un anumit lucru este tentat să greșească și să se inhibe.

Așadar…

Cu telefonul la ureche, îi povesteam ce vedeam: cum iese sacul amniotic cu tot cu copil. Inițial am observat ceva vinețiu, ca o pungă, în care era un lichid de aceeași culoare. După care, cordonul ombilical, piciorușele, mai întâi tălpițele, apoi genunchii și, în final, umerii.

În final, umerii?!

Da! A existat un moment de panică uriașă pentru mine, a fost cel mai intens din tot ce am trăit atunci. Ieșise trupul, mai puțin capul… Copilul părea că se blocase!

Nu te-ai pierdut cu firea?

Ba da. Am fost tentată să las totul și să fug. Dar am realizat că în mâinile mele erau două vieți, ale copilului și ale mamei.

Medicul ce îți spunea?

Să o prind de gât pe bebelușă cu o mână și cu cealaltă să apăs pe osul pelvian al mamei, adică sub buric. Am apăsat până ce a ieșit complet! Clipa aceasta am simțit că a durat o eternitate, chiar dacă nașterea în sine, în totalitatea ei, a ținut 15 minute.

Nu mai era nimeni din familie prezent?

Ba da, mai era mama prietenei mele, iar la un moment dat a sosit și soțul ei, căruia i-am spus mai puțin delicat să iasă din încăpere…

Ce a mai urmat?

La indicațiile medicului, i-am deblocat căile respiratorii și i-am curățat gurița.

Cum ai făcut asta?

Cu o pompiță pentru bebeluși și cu un prosop. Pompița o adusese o vecină, o avea de la bebelușul ei. Apoi am învelit-o într-un prosop cald și 10 minute nu am mai făcut nimic. La 16.30 a început dilatația, la 16.45 s-a născut Adelina Ioana, iar la 16.55 a sosit Ambulanța.

Ileana, te-a ajutat în toată povestea asta faptul că ești mamă?

Nu, nu a avut nici o legătură și nu m-a ajutat faptul că sunt mamă. În primul rând pentru că eu născusem prin cezariană, deci nu aveam de unde să știu care sunt pașii unei nașteri spontane. Ce m-a ajutat a fost instinctul pe care îl avem cu toți: noi suntem făcuți să ne naștem așa. Sigur, sunt și accidente sau situații în care apelăm la nașterea prin cezariană.

La cât timp ai fost în stare să spui mai departe povestea ta?

Am scris-o pe blogul meu, ilivoicughinea.com, la o săptămână după. Nu am putut mai devreme.

Și ce comentarii ai primit?

Cel mai mult m-a impresionat comentariul bunicii Adelinei. Mi-a scris că sunt „bagheta fermecată dătătoare de viață, zâna bună a nepoțelei sale“. Eu cred că în acel moment s-a activat practic instinctul supraviețuirii, a fost numitorul comun, toată lumea trebuia să trăiască. Asta a fost miza cea mare, viața!

Dacă mâine ai primi un telefon asemănător cu cel de pe 30 aprilie 2015, ce ai face?

Aș face la fel, fără nici o îndoială. Nu aș mai sta pe gânduri. E una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut de-a lungul vieții.

 

Text: Anca Hromadnik