O casă în care se râde zi de zi

povestea-lunii-mai-2016

”Pasiunile, dacă sunt pasiuni, nu se pierd așa ușor… Profesional, însă, e mai complicat. În România, din păcate, mamele sunt privite și tratate altfel decât femeile fără copii. Celor care își doresc copii le urez să aibă un dram de noroc, pare că doar norocul ne mai ajută într-o societate în care faptul că ai devenit mamă te cam scoate din ”joc”. Nu se întâmplă în profesia mea, dar știu că se întâmplă prea des în alte profesii”. Luna aceasta vă facem cunoștință cu Ioana Dominique De Hillerin, actriță, om de radio (o puteți asculta pe frecvența radioului Magic Fm) și o femeie împlinită din toate punctele de vedere.

1. Care a fost cel mai frumos moment de când ești mamă și care încă îți aduce zâmbetul pe buze atunci când ți-l amintești?

E destul de complicat să aleg un singur moment, avem deja în voluminosul bagaj al amintirilor noastre comune foarte, chiar foarte multe momente frumoase, născute cel mai adesea din mirările, întrebările, curiozitățile lui Petru. Iubesc serile când vin acasă obosită și mă întind pe canapea și, aproape ațipită, simt că cineva mă învelește cu o pătură fără să o fi cerut, mă învelește temeinic, mă acoperă peste tot, mă pupă și se îndepărtează în vârful picioarelor. Are doar șase ani și știe deja ce înseamnă grija pentru ceilalți, compasiunea, iubirea, răbdarea și fericirea.

2. Având în vedere că deja ai experiență de mamă, care crezi că este schimbarea majoră pe care un copil o aduce sau ar trebui să o aducă în viața unei femei?

Pentru mine una dintre schimbările majore a fost o altfel de percepție, de conștientizare a timpului, a prezentului. Un copil te obligă să trăiești în prezent, vrea să-ți cunoască trecutul și te face să-l reevaluezi cumva prin ochii lui, și îți cere să îl ”consulți” legat de viitor, nu prea ai cum să faci planuri ”de capul tău”. Mă bucur că trăiesc foarte ”în prezent” alături de Petru. Dacă pierd o zi răsfoindu-mi cu nostalgie amintirile sau făcând proiecții pentru viitor, când mă dezmeticesc băiatul meu e mai mare cu o zi și e… puțin altcineva. Trebuie să fiu în prezentul lui, al nostru, să țin pasul…

3. Ce ți s-a părut cel mai greu în creșterea lui Petru? Peste ce etapă ați trecut mai greu?

Cel mai greu a fost începutul. Am născut prin cezariană și îmi amintesc clar momentul de dinainte să mi-l aducă prima dată la alăptat. Eram foarte emoționată, fericită și… îngrijorată. Și mă tot întrebam, așteptându-l, un lucru care m-a obsedat în primele lui zile, poate săptămâni de viață: ”Ce am să îl învăț eu pe el? Ce sunt eu în stare să îl învăț?”. Nu știu de ce mă apucase atunci (sau abia atunci) să mă întreb asta. M-am liniștit puțin când l-am pus prima dată la sân și am realizat că nu trebuie să îl învăț eu nimic anume, că el, de exemplu, știa deja mai bine decât mine de ce are nevoie (să mănânce) și găsise singur foarte rapid calea.
Cel mai greu, însă, mi-a fost să îi explic că sunt lucruri pe care oamenii ar fi bine să nu le știe despre el, pentru că l-ar judeca și poate l-ar arăta cu degetul. Și ne-a mai fost greu atunci când a întâlnit oameni nepotriviți și nepregătiți care ar fi trebuit să îl educe și să-i poarte de grijă, iar ei, în schimb, îl desconsiderau, îl umileau și îl tratau ca pe un mic animal. Am mai avut o perioadă delicată în care Petru era obsedat de faptul că trebuie să facă lucrurile perfect. Și orice greșeală pe care o făcea se lăsa cu drame și cu lacrimi. Atunci mi-am dat seama că trebuie, din nou, să schimb ceva la mine și să îi arăt, să îi dovedesc prin tot ce făceam că greșelile au frumusețea lor, că goana după perfecțiune e o pierdere de vreme.

4. Povestește-ne un pic despre Petru. Ce personalitate și ce pasiuni are?

Cred că este un copil echilibrat și liber. E creativ, sincer, tandru, sensibil, curios și pune suflet în tot ce face. Îi plac foarte mult cuvintele, le ”răsucește” în fel și chip. Uneori vorbește în versuri, îi place să facă rime și să învețe cuvinte noi. Îi plac limbile străine, sunetele, muzica. Îi plac planetele, Universul, desenează și colorează foarte mult și îi place să facă daruri și surprize. E un copil foarte comunicativ, poate puțin cam vorbăreț. De fapt, am vrut eu să îndulcesc ultima parte, adevărul e că vorbește continuu, de când se trezește și până se culcă, și asta e uneori… prea mult.

5. Care sunt provocările vârstei de 6 ani?

Petru e foarte atent la ce se întâmplă în jur și înțelege multe raportându-le la el, chiar dacă uneori sunt lucruri care nu îl privesc direct. Se imaginează în diverse situații și ne cere asigurări, ne iscodește… De exemplu, are colegi și prieteni care trăiesc cu un singur părinte sau cu părinți vitregi. Zilele trecute ne-a spus, hodoronc-tronc, că nu vrea să ne despărțim și ne-a cerut să-I spunem dacă avem de gând să facem asta, deși nu auzise așa ceva în casă, doar se pusese în situația altora.
L-am învățat că are drepturi și că trebuie să fie respectat și acum e în stare să își gestioneze unele relații chiar cu oameni mari și să decidă dacă vrea sau nu să continue o relație cu cineva. Nu știu dacă ține de vârstă sau nu… nu e neapărat o poziție comodă, suntem puși în diverse situații uneori cam delicate.

6. Care este secretul de a avea o carieră de succes și în același timp de a fi mamă?

Nu știu dacă am o carieră de succes și nu spun asta pentru a părea modestă… pur și simplu nu știu ce înseamnă, astăzi, în România, succesul. Dar muncesc mult și când nu muncesc sunt alături de Petru. Uneori este el alături de mine când muncesc (vine la radio sau la spectacole și stă undeva și desenează sau mă ascultă, mă privește și-mi spune părerea lui despre ce fac). Am norocul să fac lucruri care îmi aduc bucurie, care îmi plac foarte mult, așa că munca nu e doar muncă… Iar de când a crescut puțin Petru și îl pot lua cu mine acolo unde am treabă (dacă are chef să vină) e mai simplu să le împac.